Negura iubirii

Cap 33

Kate pov:

Arthur si Jade ar fi trebuit sa fie aici de mult, dar nici urma de ei. Au telefoanele inchise si ma intreb oare de ce si daca nu cumva au uitat, ceea ce e putin probabil. Inchid telefonul dupa ce alt apel este directionat spre mesageria vocala si strecurandu-ma printre strainii grabiti inaintez spre iesire. Ridicandu-mi privirea simt cum raman fara aer. Inima parca mi-a sarit peste o bataie, iar picioarele refuza sa se puna in miscare. Ma priveste usurat si stresat. Zambeste in coltul gurii strecurandu-si mainile in buzunarele gecii. Ce cauta aici? Regreta oare ?

Desi imi adun curajul de pe jos hotarasc sa strang din dinti si sa merg spre el. Pieptul i se misca alert dandu-mi impresia ca si-a tinut respiratia in tot timpul acesta. Asa sa fie? Ii pare rau si prin prezenta sa aici isi cere scuze? Sau vrea oare sa terminam totul? A doua posibilitate ma sperie groaznic si prefer s-o fac uitata.

Continui sa-l privesc si observand cum distanta se evapora mult prea repede trag aer in piept expirand mai apoi zgomotos.

-Hei, murmur timid evitandu-i privirea care parca acum ma arde si mi-a lipsit teribil.

-Buna...raspunde pe un ton jovial care totusi a sunat putin sugrumat. Nu-si ia privirea de pe mine si simt furnicaturi pe piele, iar golul din stomac e ca o furtuna. Pare ca vrea sa-si schimbe pozitia si la urmatoarea miscare a mainilor sale ma arunc fara ezitare cuprinzandu-i gatul si afundandu-mi fata in scobitura gatlejului cald. Nu asteapta si imediat ii simt mainile mangaindu-mi spatele. Fata lui se pierde in parul meu adulmecand cu nasul fiecare miros strain.

Cu greu imi imblanzesc suspinele si strang mai tare imbratisarea astfel bucurandu-ma la nesfarsit de el. Mi-a lipsit mai mult decat as fi crezut.

-Sa numai pleci...imi sopteste sarutand linia maxilarului.

-Sa nu ma mai lasi sa plec niciodata, adaug ferm si cu un imbold pur din adrenalina imi zdrobesc buzele de ale sale. Icneste surprins. Nu refuza, mai apoi preluand el initiativa. Oh...cat mi-a lipsit !

Dupa minute bune ne aflam in masina povestindu-i cu lux de amanunte ce am facut in Portland. Ma asculta fara sa clipeasca si aproba rareori privindu-ma grozav de coplesitor.

Parcheaza masina si ma prinde de mana brusc inainte sa ies. Privirea este focusata pe impreunarea degetelor noastre si cu o nevoie arzatoare ce ii mocneste in acei ochi innebunitori, sopteste:

-Ramai cu mine azi.

-Sigur ca da, iubitule, raspund zambind aplecandu-ma pentru a-mi aplica un sarut pe crestet.

Ma ajuta sa duc bagajul acasa si dupa ce ma schimb si dialoghez scurt cu dna Nina si Arthur le spun ca raman peste noapte la Max. Spre surprinderea mea nu protesteaza, ci ma aproba cu satisfactie.

***

Tocmai ce am mancat, iar acum stam pe canapea urmarind filmul pe care de data asta Max l-a ales. Mainile sale formeaza miscari circulare de-alungul picioarelor mele si din cand in cand ma saruta scurt pe buze.

-De ce nu m-ai oprit? Intreb la un moment dat si vad cum isi pleaca privirea.

-Nu stiu. Cred ca eram atat de furios pe mine insumi incat am considerat ca daca te voi opri voi gresi mai mult, murmura si simt regretul din tonul sau.

-M-a durut sa stiu ca poate atunci cand aveam sa ma intorc vei vrea sa ne despartim. Sau si mai rau sa te fi gasit cu altcineva, continui evitandu-i de aceasta data privirea.
-Iubito...nici daca as vrea nu as putea s-o fac. Nu ai idee cat de disperat am fost. Stiam ca am gresit cand am ales sa te las sa pleci asa. Si nu vreau nimic si nici nu am nevoie de altcineva daca nu esti tu, rosteste cu durere cuprinzandu-mi fata in palmele mari si calde. Ma saruta bland si cu grija punand in acel sarut tot ce el nu-mi poate spune, dar lucruri care stiu ca desi ii este greu, le simte in profunzime. Iar asta va fi mereu modul in care isi va afirma sentimentele pentru mine. Ca in ciuda tuturor lucrurilor nesabuite este ceva acolo in adancul sufletului sau pe care odinioara il credeam de gheata.