Trișorul

Ciocanul şi cuiele

Am tresărit la auzul unei voci străine și ușor răgușită, și m-am crispat când pașii lui hotărâți se îndreptau spre mine. M-am întors temătoare spre sursa vocii de bărbat și am icnit când silueta lui zveltă și impunătoare mă privea încruntat. Am înghițit în sec de nenumărate ori din cauza privirii lui care mai că îmi ardea corpul și a intensității cu care mă privea.

Mă pierdusem și uitasem pentru ce venisem aici. Curiozitatea mea m-a condus la scena asta scoasă dintr-un film tragic. Pentru că prezența lui mă speria și parcă emana în jurul lui atacuri defensive. Privirea lui confuză și încruntată continua să mă scaneze, iar eu nu-mi doream decât să plec de aici. Cred că tocmai ce făceam cunoștință cu fratele lui Dustin și fir-ar să fie, uram să îi dau dreptate.

Mă uitam prin prejur în speranța că voi găsii o cale să scap cumva basma curată de aici, chiar dacă tipul continua să mă privească lung. Asta puteam vedea cu coada ochiului și parcă eram hipnotizată să îl privesc continuu.

- Ăăă, am nevoie de un ciocan! Și cuie!

Fratele misterios își arcuii imediat sprânceana groasă și brunetă la auzul cuvintelor mele. Mi-am dat câteva palme mentale pentru modul cum a sunat răspunsul meu, probabil crezându-mă vreo criminală în serie și sper că nu mi-a simțit starea de nervozitate din preajma lui. Continua să mă privească și pentru un moment tindeam să cred că băiatul din fața mea ar putea să fie altcineva decât fratele misterios a lui Dustin. Dacă Dustin e mereu cu zâmbetul pe buze, cel din fața mea e cât se poate de serios și mă întrebam dacă omul ăsta știe să zâmbească.

Paharul de suc pe jumătate băut din mâna lui rămăsese neclintit și am avut tendința de a-l împinge cu un deget pentru a vedea dacă e uman. Nu schița niciun gest, nu îi auzeam respirațiile sau poate urechile mele sunt înfundate.

- De ce ai avea nevoie de un ciocan și cuie?

Paralizasem complet în fața lui. Întrebarea lui rostită clar, rar și cu o voce răgușită de parcă acum se trezise din somn, mi-a creat furnicături în corp. Le simțeam invadându-mi corpul cu o viteză chinuitor de lentă, provocându-mi mâncărimi în piele. Am înghițit în sec iar, deși nu mai aveam salivă demult. Voiam să îi spun că îmi trebuie să montez o etajeră, dar mi-am adus aminte de incapabilitatea mea și a prietenei mele de a face un lucru constructiv. Încă de când eram mici eram neîndemânatice și mai mereu provocam câte un dezastru mic prin casă. Gândul ăsta mi-a adus pe buze un zâmbet mic, lucru care nu i-a scăpat celui din fața mea, al cărui nume încă nu l-am aflat.

- Ți se pare ceva amuzant, domnișoară?

De la ce caut aici, am trecut la cuie și ciocane, ajungând la amuzament! Despre ce vorbeam, de fapt? Tipul ăsta îmi creează stări confuze și mă face să îmi pierd mințile. Cred că nu au trecut mai multe de cinci minute de când sunt în curtea lui, dar am vaga impresie că de fapt au trecut cinci ani. Mă simt îmbătrânită și epuizată psihic. Și asta doar din cauza câtorva replici scurte.

- Mnu, nu, scuze!

De ce m-am scuzat, nici eu nu pot să-mi dau seama. Parcă îmi venea să îmi dau o palmă buzelor mele care tocmai ce au rostit aceste cuvinte nelalocul lor. Pentru ce naiba să îmi cer scuze? Gândul sumbru ca băiatul din fața mea să fie doar o statuie s-a evaporat imediat când panica a crescut la cote înalte din cauza pasului său care a înaintat spre mine. Nu făceam decât să mă blestem în gând pentru firea mea curioasă de a venii aici și pe prietena mea Lean, care m-a împins să vin aici. Blestemam toate cuiele și ciocanele din lume, precum și pe cei care nu veneau în ajutorul meu. Timpul parcă stătuse în loc și rămăsesem doar eu și el.

- Mabel, ce cauți aici?

Am recunoscut vocea ca fiind cea a lui Dustin și mai că îmi venea să îi sar în brațe pentru că îmi ascultase mintea care țipa după ajutor. Am respirat cumva ușurată, dar nu pentru mult timp, pentru că Dustin îi aruncă o privire mustrătoare fratelui său.

- Am nevoie de un ciocan și cuie, îi spun lui Dustin, spărgând liniștea morbidă dintre noi.

- Vin imediat, îmi spune aprobând din cap și plecă undeva în spate.

L-am auzit pufnind ușor pe tipul misterios și se întoarsă, plecând în casă, nu înainte de a trântii ușa după el. Am tresărit și mi-am scuturat capul parcă vrând să ies din transa în care intrasem. Am dat afară aerul ținut în plămâni și mi-am sprijinit palmele de genunchi.Nici măcar nu se prezentase, nu-i știam numele, și nici nu mi-a răspuns întrebărilor mele pe care nu am avut curaj să le rostesc cu voce tare.

Dustin apăru repede și mi-a făcut semn spre ieșirea din curte. Am plecat de acolo, privind în urma mea și am icnit când am zărit silueta lui care mă privea după o perdea subțire. Am închis ochii pentru a alunga acei doi ochi negrii gotici și l-am urmat pe Dustin până acasă la mine.

- Doamne, am crezut că nu mai vi, prietena mea mă întâmpină cu același entuziasm, dar îi pierii la fel de repede când îl văzu pe Dustin intrând după mine.

- Pentru ce vă trebuie ustensilele? întreabă Dustin, plimbându-și ochii prin living.

- Vrem o etajeră aici, îi arată Lean cu degetul spre perete și amândoi s-au îndreptat acolo. M-am așezat pe canapea și mi-am pus mâna la inimă, sperând să o fac să nu mai bată ca la un maraton. Am privit spre Dustin care începuse deja să bată două cuie în perete și încercam să găsesc o asemănare între ei. Era puțin mai scund față de fratele său, poate cu vreo zece centimetrii mai mic, părul lui era mai scurt în comparație cu cel al misteriosului. Cuoarea părului era cea care făcea diferența dintre cei doi. Părul lui Dustin era castaniu, ușor ciufulit, pe când părul tipului misterios era de un negru intens și sclipitor. Negru, la fel ca și culoarea ochilor lui.

Am simțit cealaltă parte a canapelei lăsându-se lent și am încercat să îi arunc un zâmbet lui Dustin, același lucru făcându-l și el.

- Lean s-a dus să ne aducă ceva de băut, îmi spune, jucându-se cu un cui. Am aprobat din cap și mi-am șters iar palmele de mine din cauza transpirației. Harllow ți-a spus ceva?

- Cine? întreb confuză și mi-am dat seama că vorbea despre fratele lui. 

Am zâmbit involuntar, repetându-mi în minte numele lui.

 - Ă, nu prea am vorbit, îi răspund stânjenită și Dustin a părut mulțumit de răspunsul meu.

- De fel nu prea vorbește, îmi răspunde și s-a lăsat pe spătarul canapelei, privind în gol.

Voiam să îl întreb de ce, dar Lean apăru cu tava de sucuri răcoritoare și am abandonat subiectul despre fratele misterios. Am simțit încă de când Dustin mi-a spus că nu îmi recomandă o discuție cu fratele lui că mi-a stârnit interesul, dar acum văzându-l în fața mea, în toată splendoarea lui, interesul a devenit mai acut și mi-am mușcat limba pentru a nu-i pune alte întrebări lui Dustin.

Dustin pare că revenise la normal, etalându-și zâmbetul șarmant, pornind o discuție cu Lean despre cine știe ce, pentru că eu eram incapabilă să fiu atentă la ei. Eu continuam să mă holbez la acidul sucului din pahar, imaginea lui Harllow fiind imprimată pe sticlă.

- Noi seara obișnuim să ne strângem și să bem ceva, vreți să veniți?

- Ne-ar face plăcere, răspunde Lean pentru amândouă, bătând din palme zgomotos.

Eu continuam să tac, întrebându-mă doar dacă în colectivul "noi" se afla și Harllow.

Am ales să postez şi capitolul al doilea, pentru a vă face o idee 😊

Nu uitați de vot şi de păreri! 😻