Trișorul

Rămâi cu bine!

Mă îndrăgostisem.

Din nou.

De un trişor.

De un bărbat care în viața sa trişează. De un om care deține arta jonglării cu uşurință. Un jucător de poker care îşi câştigă traiul mințind şi trişând de fiecare dată, pentru ca jocul să fie întotdeauna în favoarea lui.

Mă întreb dacă şi în dragoste joacă la fel?

Harllow din visele mele este întruchiparea frumuseții divine. În visele mele, el mă protejează şi îmi aduce zâmbet pe față. Mă ține în brațe şi îmi promite marea cu sarea. Mă sărută, mă iubește şi îmi oferă cea mai frumoasă şi cea mai pură dragoste existentă vreodată. Mă copleșește cu vorbe frumoase şi măgulitoare şi înlătură tot ce este urât şi rău din jurul meu.

Harllow din realitate e gol, dur şi incapabil să iubească. Bărbatul misterios şi incitant, un cufăr încuiat plin de secrete întunecate. Bărbatul cu ochii negrii, acel negru gotic care îmi creează panică şi teamă în corp de fiecare dată când mă săgetează cu privirea.

Devenisem o persoană slabă şi căzusem iar pradă sentimentului de iubire. Mă îndrăgostisem iar de persoana greșită.

Şi iar plâng.

Suspin.

Şi sufăr.

Durerea inimii mele e prea mare şi prea greu de îndurat. Simt că în orice moment ea se va sparge în mii de bucățele, iar eu voi fi incapabilă să o reconstruiesc la loc. Mă simt incapabilă fizic şi psihic.

Corpul meu a intrat în transă încă din seara când am fost în locul acela blestemat. Locul unde Harllow mi-a spulberat orice fărâmă de speranță şi a instalat această durere acută în interiorul meu de care nu pot scăpa nici dacă voi apela la pastile.

Nicio pastilă minune nu va putea să îmi ia durerea pricinuită doar de câteva vorbe aruncate la nimereală. Niciun leac nu va reuşi să mă stabilizeze din punct de vedere emoțional şi fizic. Simt că în orice moment, sfârșitul meu este aproape şi nici că îmi doresc altceva în acest moment. Harllow a reușit să devină sfârșitul meu şi coșmarul meu din fiecare noapte.

Au trecut două luni de când am avut ultima interacțiune cu el. Două luni în care căzusem în depresie şi am refuzat orice şi pe oricine. Stau închisă în camera mea, privind obsesiv peisajul de afară. Ziua devine noapte, noaptea zi, şi am pierdut demult noțiunea timpului. Nu ştiu cât e ceasul, nu mai ştiu gustul mâncării şi habar n-am dacă în casă mai există o altă persoană. Lean a renunțat în a mă bate la cap cu mâncare şi îi simt din când în când prezența aici, apoi pleacă din cameră cu același oftat sfâşietor.

Eram o cauză pierdută.

Nu mai auzisem nimic de el şi aş minții dacă aş spune că nu l-am aşteptat. Credeam că îl voi vedea venind pe cărare sau măcar furişându-se.

Am renunțat să mai plâng. Simțeam nevoia să mă descarc cumva de această durere insuportabilă, dar nu mai aveam lacrimi. Nu mai aveam lacrimi, dar îmi auzeam inima plângând. Plângea în timp ce bătea pe un ritm al unui cântec de dor şi de jale. Mă desprinsesem de lumea reală şi m-am aruncat singură într-una fantastică.

O lume în care sunt singură şi fericită. O lume în care durerea şi suferința nu au ce căuta.

Prima ninsoare îmi creează o stare de nostalgie. Cândva, acest fenomen era motiv să zâmbesc şi să mă bucur de tot ceea ce natura ne oferă. Era un motiv în care mă simțeam copil.

Acum, acest fenomen nu face decât să accentueze durerea din corpul meu.

Brusc, dorul de ai mei mă cuprinde şi simt o remușcare uşoară cum se instalează în mine. Nu am mai vorbit cu ei încă de când m-am mutat aici, neavând un telefon la îndemână. Mă întreb dacă s-a schimbat ceva acolo. Dacă s-au împăcat sau dacă s-au despărțit. Dacă mi-au simțit lipsa sau dacă am fost dată uitării.

Fulgii de nea cad necontenit peste Vancouver. Până diseară totul va fi alb dacă va continua în ritmul ăsta. Îmi şterg din instinct obrajii şi mă ridic de pe scaun, scoțând geamantanul de sub pat.

Atac şifonierul cu o viteză supersonică şi arunc în geantă ce-mi pică la mână.

— Mabel, ce faci?

Lean intră în cameră, privind stupefiată geamantanul încărcat pe jumătate cu haine.

— Plec, îi răspund sec, continuând să impachetez haine groase.

— Nu te prostii, unde pleci? Ninsoarea se va înteții curând.

— În Portland, îi răspund.

În cameră tăcerea se instală. M-am întors să văd dacă Lean mai e aici şi am oftat când i-am văzut ochii scăldați în lacrimi.

— Am nevoie de...de o schimbare, îi spun, încercând să zâmbesc. Simt că o iau razna aici, uită-te în ce hal am ajuns, continui, arătând spre mine.

— Mabel...

— M-am îndrăgostit, continui să vorbesc, zâmbind amar. Sufăr, Lean şi doare! Doare al naibii de tare. Mă sufoc aici. Nu am aer fără el.

Plângeam amândouă în hohote. Ne priveam una pe alta cu compasiune. Ştiam că Lean voia să îmi zică că m-a avertizat şi chiar dacă eram şi eu conştientă de asta, nu am putut să rezist tentației de a mă îndrăgosti de Harllow.

— Îmi promiți că vei fi bine?

— Nu-ți promit asta, pentru că nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Îți promit doar că...voi încerca.

Lean mă îmbrătișă strâns. Aveam un umăr pe care să plâng. O persoană pe care mă pot baza mereu şi care va juca mereu corect cu mine.

O persoană care nu va trişa.

— Rămâi cu bine, Lean!

Îmi iau geamantanul şi ies din cameră.

Rămâi cu bine, Harllow!