Trișorul

Epilog

Aşez trandafirul alb pe mormanul de pământ. Zăpada se aşterne liniştită pe jos, acoperind cu rapiditate mormântul proaspăt făcut.

Mă aşez pe vine şi îmi sprijin bărbia de mâini. Privesc chipul lui Bill, ce îmi zâmbește acum printr-o poză, fără ca măcar să clipesc. Nu plâng. Nu mai am lacrimi să plâng. Dar mă doare. Şi e o durere îngrozitoare, o durere care îmi sfărâmă interiorul bucată cu bucată.

Scot din instinct un suspin, şi încerc să îmi alung ultimele momente în care l-am văzut viu pe Bill. E o imagine înfricoșătoare, care sunt sigură că mă va bântui mult timp de acum încolo.

Îi mângâi poza cu vârful degetelor ce îmi tremură continuu. Scot un oftat, urmat de un suspin, şi dorul începe să mă apese.

Trecuse în neființă fără să îmi iau adio de la el. Lucrul ăsta mă face să urlu pe interior. Regretul mă cuprinde şi am tendința de a scormoni pământul pentru a-l scoate de acolo. Vreau să îi mai aud o dată glasul şi să îi văd ochii frumoşi. Vreau să îi spun cât de rău îmi pare şi cât de mult a însemnat pentru mine.

— Îmi pare rău, şoptesc şi las o lacrimă să îmi cadă. Îmi pare atât de rău, Bill!

Îmi ascund chipul lăcrimat în palme.

— Întoarce-te, îi cer. Vreau să te mai văd o singură dată. Să îți spun cât de mult te-am iubit şi să îți mulțumesc pentru tot. Nu regret nicio secundă tot ce-am trăit împreună, chiar dacă nu sunt momente cu care să ne mândrim. Vreau să îmi mai zâmbeşti o dată.

Plâng în hohote şi îmi ascund în continuare chipul în palme. Mă simt goală şi incompletă. Preferam să îl fi ştiut departe de mine, chiar şi închis într-o celulă, dar să fie viu. Mă ridic în picioare şi îmi şterg cu mâneca puloverului lacrimile. Continuă să ningă şi să fie frig. Şi încep să urăsc anotimpul alb. Îmi furase persoana importantă din viața mea.

Mă întorc şi îi privesc pe Dustin, Lean şi Harllow. Nu pot să citesc pe chipul lor nimic pentru că au ochii ascunşi de ochelari de soare cu lentilă neagră. Stau cu capul în jos şi nu au spus niciun cuvânt de când am venit aici. Lean îşi ține mâna în dreptul pântecului şi cu cealaltă îşi şterge ultimele lacrimi. Pare obosită şi palidă la față, dar încă îşi caută puterea de a se ține tare, şi asta pentru bebeluşul ce creşte în interiorul ei. Aflasem în ziua răpirii mele şi în același timp a morții lui Bill că Lean este însărcinată. Vestea a fost un strop de fericire pentru noi şi o nouă speranță la o altă viață.

Pe Dustin nu-l pot privi mult timp. Deocamdată am acea stare de nervozitate pe el, şi mă stăpânesc cu greu să nu îi sar la gât. El fusese cel care mi-l luase pe Bill, iar acum părerile de rău nu-şi mai au rostul. Degeaba a încercat să îmi explice faptul că totul a fost pentru binele meu. Nu ştiam decât un singur lucru, şi acela că Bill nu mai era viu.

— Merg să împachetez, îmi spune, trăgându-şi nasul. Ne vedem acasă!

Aprob tacută din cap şi privesc cum pleacă împreună cu Dustin. Rămânând singură cu Harllow, găsesc curajul să îl privesc acum în ochi. Îşi dă ochelarii jos şi îi văd ochii roşii de plâns. Nu am avut puterea de a-l privi aproape trei zile. Ne-am ocupat de funeralii şi i-am jelit moartea lui Bill. În prima seară, Harllow a lipsit de acasă toată noaptea. S-a întors acasă spre dimineață mort de beat, clătinându-se pe picioare, şi cu o sticlă de băutură în mână. Nici când s-a trezit din beție, şi a realizat ce se întâmplă cu adevărat, nu mi-a vorbit.

— E timpul să plec, îi spun.

Vântul se întețeşte, şi simt cum îmi biciuie fața. Harllow aprobă scurt din cap şi se apropie de mine. Mă trage brusc în brațele lui şi îl strâng cu putere. Mă ridic pe vârfuri pentru a ajunge la aceeași înălțime cu el şi încep să plâng pe umărul lui. Harllow nu face decât să mă țină strâns în brațe şi să îmi inspire mirosul.

— Aş fi vrut să o luăm de la început, îmi spune, şi mă priveşte în ochi. Să facem cunoștință şi să începem o relație puerilă. Să te scot la plimbări în parc şi să te țin de mână. Să roşeşti de fiecare dată când te ating şi să îți ofer clipe de neuitat. Să simți atingeri nevinovate şi să ne promitem lucruri imposibile.

Am început să plâng, incapabilă să articulez un cuvânt. Îi priveam buzele şi îi simțeam aceeași tristețe în glas.

— Să nu trebuiască să ne ascundem. Să nu dăm la nimeni explicație şi să pornim amândoi un dans ştiut numai de noi. Să râdem, să plângem şi să te iubesc necondiționat până când ne vom da amândoi ultima suflare.

Ne-am şters reciproc lacrimile, eu plângând în hohote. Vorbele lui frumoase şi copleşitoare erau devastatoare pentru mine, şi cu fiecare cuvânt rostit cu glas stins, simțeam că sfârșitul nostru se apropie nemilos de noi.

— Să te protejez de ploaia de afară, şi nu de cei care ne înconjoară. Să fiu pelerina ta şi scutul tău protector. Să te țin în brațele mele înlănțuită şi să te protejez de lucrurile care ar putea să te rănească. Să îți cicatrizez eu rănile şi să îți fiu pansament.

— Harllow...

— Să îmi strigi obsesiv numele şi să fiu cântecul tău. Să mă visezi, chiar dacă dormim în același pat. Să mă privești asemenea unui tablou şi să fiu muza ta. Să nu mă laşi să plec niciodată de lângă tine, iar dacă va trebui să fac asta, să mă iei de mână şi să mă acompaniezi. Să fi ghidul meu şi să mă călăuzeşti pe cele mai frumoase căi. Să îmi daruiești zâmbetul tău ca hrană şi să-mi potolești setea de tine cu dragostea ta.

Inima îmi bătea cu putere şi cred că în orice moment îmi va ieşi din corp. Plângeam amândoi ca doi copii. Ne plângeam dragostea imposibilă.

— Harllow, nu ne face asta, îi spun cu glas stins şi el zâmbi amar. Eram conștientă că iubirea noastră este sortită eşecului, dar refuzam să cred asta. Voiam doar ca el să îmi spună că există o cale prin care să ne arătăm dragostea care ne macină de atâta amar de timp.

Voiam o certitudine.

— Te iubesc, Mabel, îmi spune, luându-mi fața în mâini şi sărutându-mi fiecare părticică din pielea feței mele. Te iubesc cum o mamă îşi iubește pruncul. Cum un pictor îşi iubește muza. Te iubesc atât de mult încât mă doare. Trebuie să te las sa pleci.

— Nu, Harllow, nu ne face asta!

— Iubito, nimeni şi nimic de pe lumea asta nu ar putea să îmi ia tot ce am pentru tine. Nici nenorocitul ăsta de timp care va trece peste noi nu ar putea să îmi schimbe dragostea pentru tine.

I-am sărutat buzele cu patos. El era drogul meu.

— Nu uita, oriunde te vei duce în lumea asta, eu voi fi în umbra ta.

Nu! Nu voiam să plec, nu putea să îmi ceară asta! Era peste puterile mele.

— Cum aş putea face asta, îi spun cu voce sacadată. Cum să fac asta când tu eşti harta mea? Cum poți să mă laşi să plec în lumea largă, fără să te am lângă mine?

Alte lacrimi i-au curs pe obraji. A închis ochii şi apoi i-a deschis iar. Ochii aceia negrii de care mă îndrăgostisem încă de prima dată erau scăldați în lacrimi.

— Du-te, Mabel! Eu voi fi mereu cu tine, îmi spune şi îmi sărută apăsat buzele.

Şi plecă, luând cu el toată dragostea şi existența mea.

Sper că v-a plăcut epilogul. Îmi pare rău pentru lacrimile vărsate, dar aşa am considerat finalul. Urmează să postez mulțumirile de rigoare şi unde voi avea de spus câteva cuvinte.
Vă pup şi vă îmbrățișez. Nu uitați de vot şi de păreri ❤😘