Trișorul

Consecințele trecutului

Lean

Starea lui Mabel a rămas aceeași. A trecut o săptămână de când zace în patul de spital şi se pare că nu ar da semne de trezire la viață. Dacă n-ar fi fost aparatele care îi reglează bătăile inimii, aş fi zis că e moartă.

Crăciunul se apropie cu paşi repezi de noi, şi nu sperăm decât la o minune. Niciunul dintre noi nu ne-am mişcat de lângă uşa salonului ei în speranța că se va trezi.

Un pahar cu cafea aburindă mi se întinde în față şi o privesc pe Blanca. Murmur un "mulțumesc " şoptit şi ea se așează lângă mine oftând. De când aflase de accident, nu a plecat decât să îşi schimbe hainele.

— Sper la un miracol, îmi şopteşte şi sorb din cafeaua mea aprobând tăcută.

Chiar dacă mama lui Mabel a călcat strâmb şi a avut o aventură cu tatăl meu, nu puteam s-o urăsc. Era mama prietenei mele cele mai bune şi în plus nici tata nu era uşă de biserică. Poate dacă relația lor nu ieşea la iveală, nu aş fi ştiut ce fel de om e tata.

— Lean...

— Nu, Blanca, o opresc înainte să continuie ce are de zis. Nu e momentul acum. Mabel e importantă şi nu vreau să îmi bat capul şi cu ce-a fost în trecut.

Aprobă din cap şi se fâstâceşte neliniştită pe scaun.

— Care e treaba cu Harllow? Mă întreabă privind în direcția lui.

Chiar dacă Harllow nu s-a mişcat de aici şi arată destul de obosit, nu puteam să mă bucur prea tare. Am observat o schimbare la el, în sensul că accidentul lui Mabel l-a făcut mai blând şi pare că se gândește la ea tot timpul. Dar nu puteam să uit că toate astea s-au întâmplat din vina lui.

— Suntem amici și vecini, îi răspund Blancăi şi mă privii oarecum sceptică. Simțeam că nu crede răspunsul meu şi speram să nu pună mai multe întrebări.

— Sper ca prietenia asta să n-o aducă iar pe Mabel unde a mai fost, o aud şoptind şi am înghițit în sec.

Acelaşi lucru îl speram şi eu având în vedere că Mabel se îndrăgostise iar de persoana nepotrivită. A fost destul cele două luni în care a stat în depresie din cauza lui Harllow şi dacă va ajunge iar la reabilitare, sunt sigură că n-o să mai facă față.

Blanca se ridică tacută de pe scaun lăsându-mă singură. Am sorbit iar din cafeaua mea şi mi-am sprijinit capul de perete. Dustin se apropie de mine şi se aşeză tăcut pe scaun.

— Eşti bine?

Mi-am întors privirea spre el şi mai că voiam să îi râd în față. Dustin părea serios cu întrebarea lui, dar nu puteam să neg realitatea.

— Nu te mai preface că îți pasă, îi scuip cuvintele în față.

— N-o fac, răspunde. Chiar vreau să fi bine.

— Încetează să te mai joci cu mine, îi spun pe un ton mai ridicat. Uite unde a adus-o Harllow pe Mabel, vrei același lucru şi pentru mine?

Dustin înghiți în sec şi îmi evită privirea. Chiar dacă sufeream din cauza respingerii lui, nu puteam să îi arăt asta. Trebuie să fiu măcar eu puternică, atât pentru Mabel, cât şi pentru mine.

— Lean...

— Dustin, ajunge!

Se ridică tăcut şi oftând lung. Mi-am făcut de lucru jucându-mă cu marginea paharului pentru a nu începe să plâng. Mă îndragostisem şi eu de băiatul nepotrivit, dar cu fiecare respingere a lui, îmi găseam o fărâmă de curaj să trec peste, şi să nu îmi scot la iveală durerea din mine. Mă simțeam atât de ghinionistă, nefiind capabilă să îmi găsesc un băiat care să mă iubească cu adevărat.