Trișorul

Amintiri

Plecase de lângă mine, dar eu rămăsesem în aceeași poziție. Simțeam cum aerul refuză să îmi părăsească plămânii şi că în orice moment mă voi sufoca.

Am privit în sus şi picuri de ploaie reci îmi brăzdau fața înfierbântată. Mintea îmi era goală, iar inima mi se spărgea în mii de bucățele.

M-am întors şi am privit la geamul lui. Îl simțeam dincolo de perdea privindu-mă. Nu îl vedeam, dar simțeam asta. Am înghițit în sec de câteva ori şi am avut tendința de a țipa la el, spunându-i cât de mult îl urăsc.

Nu puteam face asta, pentru că asta ar însemna să mint.

Mama îmi spunea mereu să îmi ascult inima şi mintea în același timp. Cum aş putea face asta când cele două se contrazic una cu alta?

Cum aş putea să ies în câştig? Simțeam că dacă urmam calea minții, inima mea va plânge continuu. Mă ura, mă disprețuia şi mă voia departe de el. De ce? Simțeam că dacă voi urma calea inimii, voi ajunge să pierd. Deseori iubirea te aduce în pragul disperării, și în punctul în care să pierzi și să renunți chiar și la propria viață. Îmi dădusem seama de-a lungul existenței mele că iubirea e cel mai puternic sentiment existent vreodată. Singurul sentiment care aduce cu el multitudini de alte sentimente. Te poate face fericit, dar în același timp poate omorî persoana din tine. 

Îmi simțeam fața udă şi speram să fie din cauza ploii care începea să se întețească. Ego-ul meu de femeie nu voia ca Harllow să mă vadă plângând sub geamul lui. Ştiam că îi voi da această satisfacție, aşa că mi-am plecat capul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele hanoracului şi mi-am croit drum spre ieşire.

Simțeam că mă lupt cu morile de vânt. Simțeam că merg într-un labirint fără cale de ieşire. 

Am intrat în curtea mea, udă din cap până în picioare, răsuflând ușurată. Chiar dacă întâlnirea noastră a fost mai paşnică, ultimele lui cuvinte încă îmi dau fiori. Am intrat în bucătărie, unde Lean prepara niște paste.

— Dumnezeule, Mab, unde ai fost? Şi de ce eşti udă?

Vocea panicată a prietenei mele nu mă ajuta în niciun fel. Nu i-am răspuns şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele de la masă. Mi-am dat hanoracul ud jos şi mi-am sprijinit capul de mâini. Lean şi-a tras un scaun aproape de mine şi o simțeam aşteptând ca eu să spun ceva. Ce mai era de spus?

— Ce legătură are un pistol, o verighetă şi câteva jetoane de poker între ele?

Am rostit întrebarea rar şi în şoaptă, privind-o în ochi pe Lean. Ea mă privea în ochi, unindu-şi sprancenele în semn de confuzie.

Oftă.

— Ce-ai mai făcut acum? Mă întreabă, iar răspunsul ei a rămas undeva în aer. 

Am dat din umeri.

— Am căutat răspunsuri, îi spun şi m-am fâstâcit pe scaun.

— Mabel, nu crezi că ar fi cazul să renunți?

I-am aruncat o privire urâtă din cauza întrebării ei. Lean mă ştia foarte bine şi ştia că nu voi renunța la ceva sau la cineva care mi-a stârnit interesul. Lean oftă iar şi privea afară îngândurată.

—Te-ai îndrăgostit, sparge Lean tăcerea dintre noi şi am tresărit brusc la auzul cuvintelor ei. Am lăsat capul în jos şi mi-am frământat degetele nervoasă.

— Îmi e teamă, am şoptit şi Lean m-a privit compătimitor.

Nu îmi era teamă de persoana lui, ci de faptul că exista posibilitatea de a mă îndrăgosti de Harllow.

— Ar trebui, îmi răspunde Lean şi se ridică de pe scaun. Nu uita unde te-a dus dragostea ultima oară.

Şi plecă. Nu făceam altceva decât să privesc cum ea dispare din raza mea vizuală. Gândul că aş putea trece iar prin aceeași situație îmi ridica părul de pe mine.

Şi asta nu trebuia să se întâmple iar.

***

Zilele ce-au trecut au fost clipe meditative şi de liniște. Acea liniște pe care eu şi Lean o căutam aici. Nu am mai interacționat cu Harllow şi nici cu Dustin sau surorile. Am stat în casă şi m-am uitat la serialele pe care le pierdusem.

Lean îşi schimbase atitudinea față de mine. Era mai distantă şi nu vorbeam decât necesarul. Mă simțeam prost tot timpul şi nu voiam ca un băiat să strice relația mea de prietenie cu Lean.

Pe lângă asta, mă schimbasem şi eu. Eram mai gânditoare, mai meditativă. Am încercat să gândesc clar şi limpede la tot tumultul de emoții pe care îl simt în preajma lui.

Încercam să îmi ocup timpul cu fel şi fel de activități prin casă. Ziua reuşeam să îmi mai iau gândul de la Harllow, dar noaptea era un chin continuu. Visam jetoane de poker, pe Harllow împuşcând pe cineva şi verigheta aceea blestemată la mâna lui. Am plâns şi mi-am strâns pumnii neputincioasă. Trăiam o dramă şi nu puteam să mai ies din ea.

Intrasem în această situație, dar tot eu am ieşit cea rănită.

O priveam pe Lean cum stă tolănită pe canapea, butonând televizorul plictisită. Aşteptam să îmi spună ceva, care să mă facă să mă simt mai bine. Îmi căutam un sprijin, un stâlp de care să mă susțin. Harllow nu era, iar Lean rămăsese singura persoană care ar putea să mă mențină la suprafață.

— Lean?

Şi-a întors capul spre mine, rămânând cu telecomanda în aer.

— Hm?

— Îmi pare rău, îi spun şi pusă telecomanda pe masă, abandonând televizorul.

— Ştiu, începe să vorbească, încrucişându-şi brațele defensiv. Te cunosc, Mabel, şi ştiu că toată pauza asta e doar de fațadă. Nu te vei lăsa până nu vei afla adevărul.

Îşi luă privirea de la mine şi privea geamul. Simțeam că îmi va spune ceva care mă va face să sufăr. Lean nu mă ura, niciodată nu a făcut-o, ci doar voia să mă facă să înțeleg că ceea ce fac nu era bine. Ştiam şi eu asta.

Doar că nu voiam.

— Îmi e frică că istoria se va repeta, continuă să vorbească în şoaptă, privind geamul gânditoare. M-am cutremurat şi mi-am strâns genunchii la piept. Nu vreau să pățeşti iar ceva, continuă cu vocea tremurândă.

Am dat negativ din cap.

— Nu vreau ca Harllow să îți facă rău!

Abilitatea mea de a citi omul doar privindu-l în ochi se activă și de data asta. Citeam în ochii ei durere, dar și faptul că, în sfârșit, va da frâu lacrimilor.

— Aşa cum Bill a făcut-o, şi m-am cutremurat la numele rostit de ea.