Trișorul

Ultimul adevăr

Capul mă durea îngrozitor de tare. Atât de tare încât simțeam că mi se va sparge în mii de bucățele. Încerc să îmi deschid ochii, dar lumina din încăpere mă orbeşte, aşa că îi închid la loc. Gem uşor când durerea se amplifică şi îmi fâlfâi iar pleoapele încercând să mă obișnuiesc cu lumina puternică.

Reuşesc după un timp să îi țin deschiși, şi singurul lucru pe care îl văd este un tavan alb unde un candelabru imens atârna.

Încerc să mă mişc, dar constat că sunt legată de pat. Îmi ridic capul buimacă şi intru în panică când îmi observ picioarele legate de lemnul masiv al patului. Privesc în dreapta şi în stânga mea la mâinile ce îmi sunt legate cu funii dure, cu un nod gros parcă făcut de un marinar. Răsuflu cumva uşurată când mă văd îmbrăcată cu aceleași haine, şi încep să îmi aduc aminte ultimele momente.

Fusesem răpită.

Încerc să nu îmi dezvălui frica ce m-a cuprins şi să nu plâng. Îmi muşc buza obsesiv şi încerc să îmi aduc aminte dacă am fost vreodată în camera asta. Îmi pare străină şi am presimțirea că sunt departe de casa mea.

Mai încerc o dată să mă mişc, zvârcolindu-mă, ca un peşte pe uscat. Strâng puternic din dinți, şi trag de funiile ce mă țin legată. Totul e în zadar, cu cât încerc să fac ceva, cu atât mai mult risc să mă rănesc. Am deja încheieturile mâinilor roşii, şi dacă voi continua în stilul ăsta, cel mai sigur îmi voi lua pielea.

Oftez învinsă, şi pun iar capul pe perna moale. Cel puțin, răpitorul meu, oricare ar fi el, nu m-a dus în cine ştie ce piviniță sau cameră unde miroase a dizgrasie şi a hoit, aşa cum vedeam în filme.

Îmi simt gâtul uscat şi simt nevoie acută de a bea apă. Simt că în orice moment mă voi dezhidrata, şi încerc să fac un calcul cam de când mă aflu aici. Ridic iar capul şi privesc prin perdeaua de culoare roşie, dar nu văd nimic, şi asta mă face să cred că afară încă e noapte.

Sunetul unei chei mă face să tresar, şi dacă nu eram situația de față, aş râde cu lacrimi. De ce a închis uşa dacă m-a legat? Nu e ca şi cum aş fi avut vreo şansă să scap. Mă pregătesc mental pentru întâlnirea cu răpitorul meu, şi din nou îmi stăpânesc cu uşurință frica. Uşa se deschide şi întâi văd o tavă cu mâncare şi suc, apoi îmi cunosc şi răpitorul.

Bill.

— Te-ai trezit, frumoasă din pădurea adormită!

Pufnesc şi îmi mut privirea pe un perete. Îi aud paşii apropiindu-se de patul unde sunt legată, şi aşează tava pe măsuța ce nu o văzusem până acum.

— Mă gândeam că poate ți-ar fi foame, vorbește iar, şi se aşează pe pat. Îi simt privirea ațintită spre mine, dar continui să îl evit. Nu vrei să mă vezi, Mabel?

Îmi întorc, totuşi, capul spre el şi îl privesc în ochi. Constat că cei cinci ani trecuți, l-au făcut mai frumos şi mai matur. Începutul de barbă îi dă o aură de bărbat matur şi dur. Părul blond-închis îi dă un aer rebel, iar buzele mari un aer carismatic. Ochii nu mai sunt aceiași care, odată, mă priveau jucăuşi şi cu pasiune. Erau goi, şi parcă lipsiți de orice strălucire.

— Ce-ai de gând să faci cu mine?

Sunt într-o poziție aproape penibilă. Legată de mâini şi picioare de un pat, şi cred că dacă m-aş uita de sus la mine, aş arăta ca un om răstignit. Bill îşi lasă uşor capul pe spate şi râde.

— Nimic din ce nu ți-ar plăcea.

Îmi măresc ochii de uimire şi înghit în sec. Gândul că Bill ar putea profita de mine mă înfioară. Mă întreb cât de mult se poate schimba un om, încât să apeleze la asemenea gesturi disperate.