Trișorul

Cărțile pe față

Bill nu putea să îmi facă asta. Indiferent de ce-a fost între noi, şi orice s-a întâmplat după aceea, ar trebui lăsate acolo unde trebuie.

În trecut.

— Cu ce începem?

Bill se aşează iar pe canapea la fel de confortabil. Se sprijină într-un mod şmecheresc de spătar şi ne privește pe fiecare în parte.

— Întâi de toate, vreau să vă urez bun-venit în casa mea, tot el preia cuvântul, ridicându-se în picioare.

Casa lui?

— Nu ştiți? Ne întreabă, văzându-mi chipul şocat. Ați cumpărat casa mea, îmi spune privindu-mă în ochi.

Cum era posibil?

— Aflasem că vreți să părăsiți Portland-ul pentru o viață mai bună. Am ştiut că tu, Mabel, îți doreai o astfel de casă, aşa că a mea a fost perfectă.

Bill se plimbă prin living, cu mâinile în buzunare. Sunt înmărmurită de ceea ce am auzit şi încep să tremur din toate încheieturile. Îi privesc pe ceilalți, dar nu pot desluşi nimic concret. Dustin îl privește pe Bill cu o oarecare scârbă, Lean pare îngrozită, iar Harllow... Harllow îşi ține ochii închişi. Îmi întorc privirea spre Bill şi încerc să caut sensul adevărat al cuvintelor sale.

— De unde...încerc să vorbesc, dar vocea îmi este răguşită. Bill rânjeşte.

— Simplu, de la Blanca!

Mă ridic instant în picioare, aruncându-i priviri ucigătoare. Refuz să cred că mama ar fi putut să comploteze pe la spatele meu. Încă de când s-a întâmplat incidentul din seara aceea, mama mi-a interzis vehement să mă mai gândesc la Bill. Îl credea vinovat pentru ceea ce pățisem.

— Minți! Îi țip în față şi fac un pas spre el, apropiindu-mă mai mult. Bill râde scurt şi îşi arcuieşte sprânceana la mine.

— Hm, oare? Nu te-ai întrebat niciodată de ce tu nu ai fost arestată?

E rândul lui să mă ucidă cu privirea. Nu înteleg unde vrea să bată. În seara aceea mi se pusese şi mie cătuşele, fiind acuzată de consum de droguri, dar tot atunci mi-au dat drumul şi internată într-un centru de dezintoxicare a doua zi.

— Ce tot îndrugi acolo?

— Eu am fost cel care a insistat să fi internată, îmi răspunde şi îmi unesc buzele într-o linie dreaptă.

Simt cum o lacrimă îmi curge pe obraz, dar nici nu mă sinchisesc să o şterg. Sunt prea şocată şi prea confuză.

— Nu se poate! Spun şi dau frenetic negativ din cap.

— Ba să crezi, dacă eu nu vorbeam cu Blanca despre această posibilitate, împărțeam amândoi aceeași puşcărie. Aşa că, după lungi dezbateri cu ai tăi şi cu polițiștii, am ajuns la concluzia că ai nevoie de o internare. Şi să vorbim drept, chiar aveai nevoie!

Dintre toți, nu mă aşteptam ca părinții mei să mă mintă şi să comploteze pe la spatele meu. Mă simt trădată, mințită, şi pentru moment simt că sunt străină de toate astea. Simt că persoanele din viața mea, persoane la care țin şi îi iubesc în egală măsură pe fiecare, nu merită atenția mea. Simt repulsie şi un uşor sentiment de scârbă.

— Şi drept mulțumire, nu am primit nici măcar un telefon de la tine în toți aceşti ani.

Bill privește afară îngândurat. E nebun?

— Nu am ştiut de tine din seara aceea, îi spun, şi alte lacrimi îmi udă obrajii.

— Puteai să afli, Mabel! Aveam prieteni, părinți. Trebuia doar să vrei!

Nu ştiu de ce Bill nu voia să înțeleagă faptul că am vrut. După ce am ieşit de la dezintoxicare, totul parcă se schimbase, chiar şi prietenii lui.

— Tu ți-ai continuat viața liniștită, iar eu am stat închis în tot acest timp.

Mă urăște. Pot vedea asta în ochii lui.

— Am vrut să îți fie bine, îmi vorbește, şi mă privește în ochi. Nu voiam să vezi viața dincolo de gratii. Nu voiam să primești mâncare cu porția, şi aia cea mai proastă mâncare existentă vreodată. Nu voiam să te speli o singură dată pe săptămână şi atunci când o făceai, aveai doi gardieni la fundul tău păzindu-te de parcă erai cine ştie ce criminal în serie. Nu voiam ca tu să te schimbi şi să devii ceea ce nu vei fi niciodată: un monstru. Pentru că, Mabel, în asta te transformă puşcăria. Nu voiam să înveți legea junglei şi să nu dormi nopțile, de teamă că în orice moment vei fi ucisă. Să speli podelele cu apă murdară şi să fi batjocura celorlalți. Asta ai fi vrut, Mabel?

Nu pot să îmi abțin suspinele şi tremurul din corp. Lacrimile care îmi curg pe obraji îmi încețoşează privirea şi mă împiedică să văd clar. Inima începe să mă doară, numai gândindu-mă la tot prin ce-a trecut Bill. Sunt năucită şi simt că totul se învârte în jurul meu. Sunt amețită şi parcă totul se întoarce împotriva mea. Îmi astup urechile şi sau negativ din cap, vrând să nu mai aud alte vorbe care ar putea să mă rănească.

Bill mă bruschează şi îmi ia mâinile prizionere într-ale lui.

— Nu, Mabel, e timpul să auzi adevărul şi să suferi, aşa cum eu am făcut-o. Vreau să te văd implorându-mă să încetez. Să simți şi tu ce-am simțit eu. Am aşteptat! La dracu, ascultă-mă! Mă bruschează iar şi încep să plâng zgomotos.

— Încetează!

Aud vocea lui Harllow după o lungă perioadă de timp. Este primul lui cuvânt spus de când Bill a venit. Ne întoarcem capetele în direcția lui şi îl privim amândoi tăcuți. Prin ceața de pe ochii mei văd cum Lean plânge în brațele lui Dustin. Harllow pare acum un animal fioros şi este exact bărbatul pe care l-am cunoscut prima oară. Aceeași postură impunătoare şi aceeași privire de gheață care te face să te cutremuri. Nu mai văd acea dragoste şi acea blândețe cu care mă privea mai înainte. Părea cu totul un alt Harllow, un Harllow menit să distrugă tot ce îi iese în cale.

— Ți-a revenit glasul?

Bill nu pare deloc impresionat de reacția lui Harllow, ci din contră, mai că se amuză. Îmi slăbește strânsoarea, dar nu-mi dă drumul brațelor. Harllow îl privește ca pe o pradă, pregătit să sară în atac.

— Asta e bine, continuă tot Bill, şi de data asta îmi dă drumul. Poate vrei tu să continui povestea de seară.

Întorc capul instant spre Harllow, şocată de ce-a spus Bill. Încerc să mă uit în ochii lui pentru a găsi o explicație, dar nu o găsesc. Harllow îmi evită privirea, dar pot citii un singur lucru pe chipul lui. Ca un tatuaj imprimat.

Vinovăția!

— Harllow...

Îşi strânge pleoapele, şi din nou, refuză să mă privească. Încep să plâng iar zgomotos. Nu-mi pasă că în cameră asistă şi ceilalți la această scenă. Nu-mi pasă că mă văd plângând şi că îmi smulg la propriu firele de păr din cap. Nu-mi pasă în acest moment că Bill mă vedea suferind. Nu-mi păsa că îi hrănesc ura sau ce avea pe mine.

Un singur gând mă omora încetul cu încetul. Faptul că Harllow m-a jucat pe degete şi m-a manipulat ca pe marionetă.

— Spune-mi că nu e adevărat, țip la el şi îl lovesc cu pumnii în piept. Spune-mi! Îi cer, şi continui să îl împing.

— Îmi pare atât de rău, îi aud şoapta, şi în acel moment mă simțeam ca ultimul om de pe pământ.