Trișorul

Totul pentru Mabel

Îmi era frig. Şi nu pentru că nu eram învelită, ci pentru că locul din dreapta mea era gol și rece. Am privit în jur şi singurul lucru la care mă gândeam era că totul fusese un vis. În dreapta mea, tava cu mâncare neterminată şi paharul gol erau dovada faptului că a fost cât se poate de real.

Şi cea mai importantă dovadă era parfumul lui. Încă îl simțeam împregnat pe pernă, şi speram ca totul să nu fi fost în mintea mea.

Am închis ochii şi am rememorat clipele în care el m-a ținut în brațe. Au fost nevoie de doar câteva momente memorabile care au reușit să mă facă să tânjesc după mângâierile lui și șoaptele lui care îmi dădeau starea de liniște. Lângă el eram o altă Mabel.

O singură clipă petrecută în brațele lui a fost ca şi cum ar fi fost o veşnicie, timpul oprindu-se în loc. Aș fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna, dar știam că realitatea este dură.
Realitatea crudă a dimineții a venit asupra mea, mai ceva ca un duș rece după o mahmureală.

În încercarea de-a mă da mai repede din pat, am ignorat faptul că după o repriză bună de etnobotanice, mereu ești amețit, iar casa pare că nu mai este la locul ei. Cu mâinile tremurânde şi cu picioare ca de gelatină, am reușit să ajung în dreptul ușii. Am trântit-o de perete, apoi m-am sprijinit de balustrada scărilor pentru a coborî la parter. Speram ca el încă să fie aici. Trupul meu încă tânjea după atingerile sale.

Ajunsă la capătul scărilor, am constatat cu stupoare că el a plecat. Era doar Lean care butona de zor telecomanda.

— Unde e, o întreb panicată, așteptând răspunsul ei afirmativ ca aerul pe care îl respir.

— Cine? Mă întreabă aceasta mirată, parcă neștiind despre cine vorbesc.

— Harllow, unde e? Aproape țip la ea.

— A plecat de dimineață, îmi spune aceasta sec.

Tristețea m-a cuprins. Brusc, am fost trezită la realitate din visul meu unde eu şi el păream fericiți. Aseară aveam certitudinea că el va rămâne lângă mine şi va împiedica să comit iar o prostie. Acum, totul dispăruse şi nu mai simțeam nicio fărâmă de speranță. Aș fi vrut să rămân în lumea mea, o lume unde totul era bine. Iar el mă îmbrățișa și îmi spunea vorbe dulci de iubire.

— Mabel, încearcă Lean să mă scoată din visare. Mereu reușea să o facă. Dar parcă acum nici eu nu vroiam să mai lupt. Am plâns, am urlat, și am blestemat soarta pe care o am în toate aceste zile. Dar fără succes. Nici măcar timpul petrecut la reabilitare nu mi-a părut atât de greu.

Nu mai aveam parte de şedințe de recuperare, dar aveam o singură persoană care era capabilă să mă facă bine.

Harllow.

— Vino, îmi spune şi mă îndrumă spre canapea.

 Ne-am aşezat, eu continuând să plâng în brațele ei, iar ea continua să îmi mângâie părul, știind că asta mereu mă calma. Dar nu și acum. Aveam nevoie de el, tânjeam după el.

— De ce ai făcut iar asta, Mab? Întreabă şi mi-am strâns ochii. Era a doua oară când mi se punea întrebarea asta şi la fel, nu puteam să dau un răspuns concret. Adevărul era că nici măcar eu nu știam de ce o făcuse. Probabil era starea aia care mă ridica la cer, pentru câteva amărâte de minute mă simțeam liberă, împlinită și chiar fericită. Era portița mea de scăpare.

Nu i-am răspuns, mi-am axat privirea către televizor. Erau acele reclame la lapte cu fața unor bebeluși haioși. Înainte mă făceau să râd, nu şi acum.

— Mab, gândeşte-te prin ce-am trecut ultima oară, continuă, văzând că nu spun nimic. Gândește-te la pumnul de pastile pe care ni-l băga de gât zi de zi şi la sesiunile alea plictisitoare în care auzeai aceleași vorbe. Vrei să ajungi iar acolo?