Trișorul

Nevoi

— Şi după ce ne-am dat jos din carusel, m-am împiedicat şi Dustin imediat m-a prins! Mab, mă simțeam precum o adolescentă!

În ultima oră nu făcusem decât să ascult şi să aprob mereu din cap la tot ce Lean îmi povestea. A început să îmi povestească cu lux de amănunte tot ce s-a petrecut între ea şi Dustin. De la primul sărut, la râsete şi atingeri nevinovate. Vedeam în ochii ei entuziasm şi fericirea supremă.

Eu nu avusesem parte nici măcar de un amărât de sărut.

— Mă bucur pentru tine, reuşesc să vorbesc şi eu după o lungă perioadă de tăcere. Ştiam că Dustin e băiatul potrivit pentru tine.

Zâmbetul ei îi pieri, la fel şi al meu. Mințeam şi ea ştia asta.

— Am greșit cu ceva? Mă întreabă temătoare, iar eu am dat negativ din cap. Sunt sigură că în acest moment se gândește la momentele din facultate şi la Bill.

— Nu ai avut cu ce, îi răspund şi îmi frământ mâinile.

— Ce s-a întâmplat în lipsa mea?

Mâna ei se așează sfios peste a mea, şi Lean mă privii cu căldură. Nu ştiam dacă să îi spun de întâlnirea cu Harllow sau de faptul că era să cad iar pradă ispitei drogurilor. Niciuna dintre ele nu erau convieniente şi nu voiam să mă lupt acum şi cu furia prietenei mele.

— Nimic, mint cu neruşinare. Chiar nimic nu s-a întâmplat.

Dacă ar fi să o iau drept, chiar nu se întâmplase nimic. Nu am avut norocul de a fi sărutată de Harllow, ba mai mult, cred că am picat drept o obsedată în fața lui. Şi nici măcar de droguri nu m-am atins.

— Eşti sigură?

  — Da, Lean, ce ar putea fi?

Tonul meu ridicat cu o octavă mai sus o făcu pe Lean să tresară, iar pe mine să mă facă să îmi pară rău. Sentimentul de vinovăție m-a cuprins şi oftând am încercat să mă apropii de ea, dar în zadar.

— Îmi pare rău, îi şoptesc şi Lean se ridică tăcută de pe pat. Nu am vrut să țip la tine, eu...

— E în regulă, Mabel, mi-o taie repede. Am înțeles că nu eşti fericită pentru mine, dar ai putea măcar să te prefaci.

Lean plecă din cameră, lăsându-mă pe mine singură. Mi-am simțit obrazul ud şi am şters cu dosul palmei lacrima. Simțeam că mă pierd. Că pierd oamenii dragi din jurul meu.
Şi asta doar din vina lui.

Am început să plâng în hohote, bătând cu pumnii în pat. Voiam să mă descarc de toate şi de tot. Eram conştientă că plânsul nu îmi va rezolva problemele, dar cam asta îmi mai rămăsese de făcut.

Să plâng şi să sufăr în tăcere.

Pentru că nu aveam pe nimeni care să mă îmbrățișeze şi să îmi sărute părul în încercarea de a-mi alina această durere. Să îmi spună cuvinte dojenitoare şi să îmi spună că totul va fi bine, chiar dacă exista posibilitatea ca vorbele să fie doar minciuni nevinovate.

Aveam nevoie de minciuni care să mă facă să ies din starea asta.

Simțeam nevoia să fiu iubită, alintată şi cocoloşită de cineva. Tânjeam după acea afecțiune care să mă poarte pe culmi înalte şi care să mă facă să zâmbesc. Îmi doream pe cineva care să mă ia de mână şi să îmi arate locuri necunoscute. Să mă ascundă de lumea rea şi să îmi promită lumea la picioarele mele. Să râdă şi să plângă alături de mine.

Să mă iubească până când m-aş simții sleită de puteri.

Nu eram geloasă pe Lean, ci frustrată de mine însămi. Harllow nu mă dorea şi nici măcar nu-mi oferea un gram de speranță. Cu fiecare întâlnire dintre noi doi, speranțele la a ajunge la el, dispăreau vizibil. Harllow mă împingea şi mă respingea de fiecare dată când încercam să mă apropii de el.

Jucam un joc de dute-vino obositor. Eu veneam, iar el mă îndepărta. Eu îl doream, el nu. Simțeam că toate astea au legătură cu trecutul lui. Orice om are un trecut în spate, dar câteodată el nu te lasă să privești în viitor.

Harllow încă trăia în trecut.

Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi m-am ridicat din pat. Am privit afară prin perdeaua subțire din camera mea şi am zâmbit involuntar la vederea lui Dustin care o îmbrățișa pe Lean. Ochii noştrii au făcut contact şi mi-a făcut cu mâna subtil. I-am zâmbit şi am plecat din raza lor vizuală, lipindu-mi corpul de perete.

Brusc, amintirea acelui pliculeț din mâna lui Tony mi-a invadat mintea şi mi-am umezit buzele involuntar. Am înghițit în sec şi am încercat să îmi iau gândul de la acea ispită. Drogurile mi-au adus aminte de Bill şi de perioada aceea marcantă. Inima a început să bată cu putere şi corpul meu parcă striga să comit iar acel păcat.

Pielea a început să mă mănânce şi mi-am şters broboanele de transpirație de pe frunte. Ştiam această reacție şi refuzam să cred că nu mai exista altă posibilitate de a îmi reveni, în afară de prafuri.

Am început să mă gândesc la alte posibilități care să mă facă să îmi revin. Mintea mea procesa prea repede ca eu să mă pot decide în legătură cu situaţia asta. Frustrată, am început să bat din picior, pentru că toate duceau doar la un singur loc.

Tony!