Trișorul

Traume

Mabel

Era ciudat să mă aflu în aceeași încăpere cu oamenii care au pus o amprentă în viața mea.

Şocul cel mai mare a fost să îl văd pe Harllow şi pe mama aici. Traumele accidentului încep să mă cuprindă şi pe lângă durerea din tot corpul, durerea emoțională este mult prea mare de suportat.

După ce Lean mă asaltă cu o îmbrățișare adevărată de urs, a fost rândul mamei să mă strângă la piept.

— Fetița mamei, o aud şoptind şi mă ia în brațe. Nu eram în stare să reacționez în niciun fel, privindu-l pe Harllow obsesiv. Simt ca prin vis îmbrățișarea maternă a femeii ce mi-a dat viață şi se dezlipeşte de mine, ştergându-şi lacrimile.

— Bună, mamă, îi răspund, vocea fiindu-mi uşor seacă şi respingătoare.

Cu ochii conectați cu cei ai lui Harllow, privesc impasibilă cum picioarele lui îşi croiesc drum sfios spre mine. Ochii îi strălucesc îngrozitor de tare şi chipul îi este brăzdat de o oboseală accentuată.

— Bună, Mabel, şopteşte cu aceeași sfială şi îşi scarpină fugitiv ceafa. Colțul gurii sale se arcuieşte într-un zâmbet mic şi acea strălucire din ochi mai că îmi orbeşte privirea.

— Ai venit să te asiguri că scapi de mine?

Sunt şocată de reacția mea impulsivă şi de cuvintele scuipate cu o uşoară ură. Harllow devine serios, şi pot să îi citesc şocul de pe chip.

— Uite că n-am murit, continui pe același ton înțepat. Acum pleacă!

Salonul a fost cufundat într-o liniște în care doar sunetul aparatelor la care eram conectată erau singura sursă de zgomot. Încep să plâng prin interior când Harllow îmi aruncă o privire care mă împinge să îmi retrag cuvintele anterioare.

Dar n-o fac şi doar privesc cum părăsește salonul fără alte vorbe sau priviri. Simt privirea confuză a celorlalți spre mine, dar eu continui să privesc uşa închisă.

Pentru o clipă, îmi doream să se întoarcă.

— Ai nevoie de ceva, te simți bine, te doare ceva?

Sunt asaltată cu întrebări de către mama şi încerc să îmi iau gândul pentru moment de la Harllow. Durerea craniană îmi provoacă grimase de durere şi mă întind pe pat, privind peisajul alb de afară. Ninge liniștit şi zâmbesc amar în sinea mea.

— Deschide geamul, spun fără să fac referire la cineva anume şi Dustin e cel care o face. Se apropie de mine şi încearcă să mascheze şi el la rândul lui un zâmbet mic.

— Mă bucur că eşti bine, îmi spune şi pot jura că a răsuflat cumva uşurat. Aprob din cap, aşteptând să continue. Suntem afară în caz că...

— Mulțumesc, Dustin, îl întrerup înainte să termine ce are de zis. Ignor pentru moment pluralul folosit de Dustin şi îmi îndrept privirea spre mama, în timp ce Dustin părăsește salonul cu Lean în urma lui.

Mama îşi şterge lacrimile şi se asează pe patul meu. Îi pot remarca oboseala şi cearcănele proeminente de la ochi. Îmi zâmbește şi îi ofer şi eu la rândul meu acelaşi tip de zâmbet.

— De când erai mică îți plăcea anotimpul iarna.

Nu ştiu dacă era momentul prielnic de a vorbi de copilăria mea, dar nostalgia mă cuprinde iar. Zâmbesc involuntar la amintirea acelor vremuri apuse şi îmi amintesc copilul care eram odată.

— Aşteptam cu nerăbdare anotimpul rece pentru a mă putea bucura de râsul tău colorat şi inocent. Mi se părea incredibil cum fulgii de nea aveau puterea de a-ți crea acel copilărism nevinovat.

Încerc să îmi stăpânesc cu greu lacrimile. Cuvintele mamei mă copleşesc şi în loc să îmi aline durerea fizică şi psihică, mai tare o accentuează. Obrajii mamei sunt brăzdați de lacrimi, dar le îndepărtează repede cu mâinile ei mici.

Îi privesc chipul obosit şi părul lung lăsat pe spate, admirând-o pentru faptul că încă îşi păstrează tinerețea la suprafață.

— Ai crescut atât de repede, dar eu încă vedeam în tine acel copil mic şi inocent. Chiar dacă deveniseşi o femeie în adevăratul sens al cuvântului, pentru mine erai acelaşi copil dintotdeauna. Cu fiecare zi trecută, teama şi frica de a te pierde mă cuprindea şi erau momente când mă gândeam cu groază la ziua când vei pleca. În ziua când ai fost internată la dezintoxicare...atunci am simțit că te pierd.

Dau frâu lacrimilor să curgă, nemaifiind capabilă să le stăpânesc. După atâta timp, mama mi se destăinuie într-un mod în care niciodată n-a făcut-o. Nu m-am îndoit niciodată de iubirea maternă pe care mi-o oferea, dar să aud aceste cuvinte din gura ei îmi sfâşia inima şi îmi punea la pământ toată tăria mea.

— Apoi, ai ales să pleci pe un drum nou, sperând la o viață nouă. Trecutul nu a putut să te învețe şi să îți ofere o lecție pentru ce-ai făcut. Te-ai îndrăgostit...

Nu pot să stăpânesc hohotele de plâns şi încep să plâng zgomotos. Vocea mamei nu este una plină e reproşuri, ci dimpotrivă. Simt regret, tristețe, compasiune. M-am urât mereu pentru faptul că eram mereu deschisă în fața celorlalți, iar mama a reuşit să îşi dea seama de ceea ce simt față de Harllow numai dintr-o singură privire.

— Ştiu că te întrebi de unde ştiu. Nu ştiu, simt! Nu a trebuit să îmi spună cineva asta. Numai faptul că a stat lipit de uşa asta mi-a demonstrat.

Îmi arată scurt cu privirea spre uşă şi apoi privește afară. Inima a început iar să mi-o ia la galop ca de fiecare dată când aud pronunțat numele lui. Îmi vine să râd la gândul că Harllow nu s-a mişcat de aici şi a aşteptat cu sufletul la gură să mă trezesc. Am văzut ceva diferit la el, dar nu am vrut să recunosc asta. Nu pot să uit că el m-a împins să plec, din cauza comportamentului său oribil.

— Sper doar ca de data asta să alegi ceea ce este bine pentru tine, continuă tot ea. Nu îți voi spune să încerci, dar nici să fugi de ceea ce se întâmplă cu adevărat. Nu te grăbi, ia-o uşor. Cântăreşte-ți tot ceea ce simți pentru el. Gândeşte-te la avantajele şi dezavantajele relației cu Harllow. Asumă-ți beneficiile şi consecințele acestei iubiri. Şi cel mai important, gândește-te dacă merită!

Îmi sărută fruntea şi îmi mângâie capul acoperit de bandaje. Îmi zâmbește înduioșător şi se îndreaptă spre ieşire.

— Noi suntem afară, îmi mai spune înainte să plece zâmbind.

Mă las moale în patul de care mă simt prizonieră şi îmi şterg cu degetele lacrimile. Închid ochii pentru o secundă pentru a încerca să îndepărtez ceața de pe ochi şi îi deschid iar, privind tavanul absentă.

Mă voi gândi serios la vorbele mamei, dar până atunci aveam nevoie de un somn bun. Închid ochii şi aştept ca somnul să mă învăluie imediat, golindu-mi mintea de prejudecăți.

   Micuța Mabel e rea 😊 nu uitați de vot şi de o părere. Contează foarte mult pentru mine.

  Vă îmbrățișez 💜💜😍