Trișorul

Momente de cumpănă

Harllow

Drumul până la locul unde s-a produs accidentul, părea ca un labirint. Încă eram în stare de şoc şi mintea mea era un amalgan de cuvinte şi de sentimente. Gândul că a pățit ceva mă omoara puțin câte puțin. Nu suportam ca Mabel a mea să fi pățit ceva. Știam că o dădusem în bară, știam că din cauza mea plecase.

A plecat.

Accident.

Patru morți.

Stare gravă.

M-am ridicat impulsiv de jos şi mi-am şters lacrimile cu dosul palmelor. Nu-mi aduc aminte ultimul moment când am plâns, dar acum nici că mai conta.

— Ce dracu' stați acolo? Țip disperat la Dustin şi Lean care stăteau ca două statui în fața ecranului care schimbase demult timp ştirea. Să mergem după ea!

Am ieșit toți trei în grabă, îndreptându-ne spre maşina cu care am venit. Nu era a mea, aşa că nu aveam voie să o folosesc în interesuri personale, dar nici că îmi păsa de asta în acest moment.

Important era ca Mabel să fie vie.

— Conduc eu, Dustin mă oprește înainte de a urca la volan. Am aprobat din cap şi m-am aşezat pe scaunul pasagerului. Lean urcă şi ea în spate, încă plângând şi Dustin tură motorul, plecând de pe loc.

Am oftat şi mi-am lăsat capul pe spate, închizând ochii şi imaginându-mi că totul este un coşmar de-al meu. Aş fi preferat de mii de ori să visez asta în fiecare noapte. Dustin mergea cu 200 de kilometrii şi simțeam că mergem spre sfârșit. Gândul că va trebui să intru în spital şi să o văd acolo pe Mabel, mă măcina lent pe interior.

Am deschis ochii la auzul suspinelor lui Lean. Realitatea era crudă şi corpul meu a început să tremure involuntar. Gândul că Mabel ar putea fi moartă, mă sleia de puteri şi îmi reducea existența la jumătate.

L-am văzut cu coada ochiului pe Dustin privindu-mă scurt şi mi-am mutat privirea pe geam. Nu aveam chef să îi dau explicații despre dispariția mea subită de două luni.

— Aveți un telefon? Aud vocea stinsă a Lenei, şi i l-am întins pe al meu tăcut. A murmurat un „mersi" şi am auzit-o tastând grăbită câteva taste.

După două tonuri, o voce de femeie i-a răspuns şi Lean a început să îi explice situația dramatică. Am auzit de aici un plânset şi apoi ton ocupat.

— I-ai anunțat părinții? O întreb, întorcându-mă spre ea, şi aprobă din cap.

— Doar pe mama ei, cred că taică-su a plecat de acasă.

— Care e relația dintre ei? O întreb, luându-mi privirea de la ea.

— Acum, nu ştiu. Ultima oară era drastică şi ai noştrii în prag de divorț.

Lean tăcu, iar eu mă gândeam doar la Mabel. Cel mai sigur se ducea la ei să îi viziteze.

— De când? Continui să o întreb.

— De când Mabel a fost internată la reabilitare, şopteşte şi am simțit un nod în stomac. M-am internat cu ea, pentru a-i fi alături şi de atunci ai noştrii au luat-o razna. Mama Mabelei a început o relație extra conjugală cu tatăl meu, care la rândul lui avea o aventură cu secretara lui.

Îi uram în acest moment. Eu nu am avut parte de părinți până la vârsta de opt ani. Am avut norocul de a fi adoptat de părinții lui Dustin, iar de părinții mei adevărați nu ştiu nimic. Mă gândesc la Mabel şi la ce-a simțit atunci la aflarea veştii despre cei care trebuia să îi fie exemplu în viață.

Nu pot să îmi imaginez.

— Cât mai avem? Îl întreb pe Dustin

— Puțin, foarte puțin, îmi răspunde cu o voce şoptită.

— Dacă îi acordai şi tu puțin mai multă atenție, poate nu era nevoită să plece, o aud pe Lean din spate.

— Te rog, Lean, nu am chef şi nici puterea să mă lupt acum cu revolta ta. Vreau doar să ajungem în blestematul ăla de spital şi să o văd pe picioarele ei. Atât vreau!

— Şi dacă...

— Nu, mă întorc spre ea țipând. Nu îndrăznii nici măcar să te gândești la asta. Trăiește şi o vom aduce acasă VIE!

Turbam de furie doar dacă încercam să îmi imaginez asta. Nu puteam să îmi imaginez pierderea ei într-un asemenea fel. Era destul pentru mine că trebuia să mă port cu ea ca un imbecil, doar ca să fie bine. Aş face asta şi în alte zeci de vieți, dar ea să fie în viață.

Constat cu stupoare că am ajuns în fața spitalului, şi asta după scârțâitul de roți cu care Dustin a oprit maşina. Îmi pierdusem curajul să cobor, privind spitalul ca pe propriul meu duşman. Am deschis portiera mașinii cu mâinile tremurând şi picioarele au atins pământul, zăpada scârțâind sub tălpile mele.

Am înghițit în sec la auzul sirenelor care urlau continuu şi inima a început iar să îmi bată cu putere când două salvări au oprit, medicii grăbindu-se să scoată pacienți. Am început să alerg până acolo, cu inima galopând şi făcând rugăciuni mentale. Gerul mă izbea violent de față şi aproape că mă lăsa fără aer.

Am început să îmi plimb ochii, făcându-mi loc printre medicii grăbiți. Din nou, inima mea a început să bată când am zărit-o pe Mabel pe o targă, trasă de doi medici. Era atât de palidă, parcă nu mai era Mabel a mea. Era cu totul o altă Mabel.

— Mabel, strig şi încerc să mă apropii de ea, dar sunt oprit de alți doi medici.

— Nu aveți voie, domnule!

— Vreau să o văd, insist iar şi ochii mă usturau, semn că voi plânge iar.

— Nu aveți voie, trebuie dusă în sala de operații de urgență, a pierdut mult sânge.

Am scâncit şi am dat cu piciorul în zăpadă de frustrare. Am închis ochii şi mi-am eliberat repede imaginea ei plină de sânge. Mi-am scuturat corpul la fiorii pe care i-am simțit când i-am văzut chipul brăzdat de sânge şi am răsuflat uşurat.

Trăia.

— Hai să mergem înăuntru, Dustin mă bate pe umăr şi am intrat toți trei în spital.

Inima mea bătea cu mii de bătăi pe minut, iar mintea deja începea să o ia razna. Nu mă gândeam decât la ea. Dar pe lângă faptul că situația se întorsese drastic la o sută optzeci de grade, trebuia să mă gândesc și la consecințele pe care cu toții le vom suporta după ce Mabel se va reface.

Harllow e prins cu garda jos 😁
Nu uitați de vot 💙💙

Vă pup 😘😘