Numărând stelele

Noah

Cred că ceea ce am spus cu câteva minute în urmă a fost cel mai arogant și cel mai lipsit de bun simț lucru pe care am putut să-l rostesc vreodată, dar m-am simțit al naibii de bine să nu mai fiu în postura de fraier în care mă aflu mai tot timpul în fața ei. Cu toate acestea, la naiba sărutul ăla a fost ceva de vis și nu spun asta pentru că n-am mai avut parte de asta câteva luni bune. Chiar a fost ceva în sărutul ăla care m-a făcut să cred că nu sunt un nebun care s-a îndrăgostit de fata de care nu trebuia să se îndrăgostească niciodată. Mă simt ca un Romeo care nu e în stare să-și cucerească Julieta, deși dacă ne luăm după vechea poveste ea ar trebui deja să mă iubească nebunește astfel încât să-și înfrunte tatăl pentru a îndeplini această dragoste interzisă. În cazul meu trebuie să recunoască mai întâi că simte ceva pentru mine și nu o spun doar eu, ci și sărutul nostru care mi-a demonstrat că ea chiar nu mă urăște. Apoi trebuie să îl confruntăm pe domnul Stewart care era să mă dea afară din casă doar pentru simplul fapt că am fost prin preajma fiicei lui și s-a crezut că ar fi umblat cu mine cine știe pe unde, în loc de a fi la petrecerea organizată pentru ea.

Ce poate fi mai simplu?

Aș fi vrut eu să-mi fie viața ca o poveste, dar uite cu ce m-am ales: cu un ochi vânăt și o pungă cu mazăre congelată care ar trebui să-mi dezumfle ochiul. Norocosul de mine.

Mă arunc în pat și stau pur și simplu cu mazărea asta afurisită pe ochi în timp ce butonez telefonul și am grijă să nu mi-l scap în față pentru că singura poziție în care pot sta e pe spate. Mare mi-e surprinderea când primesc un apel video de la prietenul meu cel mai bun, Jackson, de care se pare că am cam uitat. Răspund ținând camera telefonului îndreptată spre partea ''bună'' a feței mele, încercând să ascund ochiul vânăt pentru că habar n-am cum să explic asta.

-În sfârșit, Collins, îi aud vocea lui Jack și îi văd mutra de care trebuie să recunosc mi-e dor. Credeam că ai murit la cât timp a trecut de când n-ai mai dat un semn.

-Nu pot să cred că ești atât de nebun încât să-ți sacrifici somnul pentru mine, glumesc amintindu-i de diferența de fus orar.

-La naiba cu fusul orar!, spune râzând și privind mai atent ecranul telefonului.

Pot jura că până acum se uita la fața lui și apoi și-a amintit că m-a sunat cu scopul de a-mi vedea mie fața.

-Știu că nu ești o frumusețe a naturii, dar arată-ți toată fața Collins, mă îndeamnă și caut repede o scuză plauzibilă, dar habar n-am ce să-i spun pentru că și-ar da seama imediat că îl mint.

Cu tragere de inimă îndrept ușor telefonul astfel încât să mi se vadă toată fața, apoi îmi amintesc faptul că puteam să-mi pun ochelarii de soare, dar cine naiba stă cu ochelari de soare în casă?

-Măi să fie, Noah, cine naiba ți-a făcut asta și unde a dispărut băiatul cuminte al mamei?, aud imediat ce mi se vede toată fața.

Da. Mereu am avut reputația de băiatul mamei și băiat bun pentru că mă înțeleg prea bine cu mama mea și pentru că mă comport mereu politicos și sunt un gentleman, ceea ce nu atrăgea prea multe fete în liceu pentru că așa cum toți știm lor le plac sportivii și băieții răi, iar eu n-am fost nici una, nici alta. Fata care a fost cucerită de caracterul meu a fost Christine, a doua fată care mi-a fost iubită și cu care am experimentat acele lucruri specifice unei relații adolescentine și spre mirarea mea chiar a fost frumos cât a durat. Cât despre prima iubită, aveam paisprezece ani și toată joaca a ținut trei luni. Aceea a fost prima mea despărțire peste care am trecut alături de bunul meu tovarăș, Jack și care îmi spunea pe atunci că fetele sunt prea complicate așa că trebuie să le lăsăm să alerge ele după noi. Așa se face că mi-au trebuit doi ani ca o fată să se uite la mine și prin îndrăzneala ei să mă și agațe. Și asta a fost.