Numărând stelele

Noah

După un zbor lung de unsprezece ore am ajuns în sfârșit în însoritul Los Angeles. A fost cel mai lung zbor din viața mea și nu pot descrie cât de fericit am fost când am aterizat. Abia așteptam să-mi dezmorțesc oasele care îmi trosneau de atâta stat pe scaun pentru că aparent am avut doar o escală de care m-am putut bucura un timp destul de limitat, dar vãzându-mă aici, acum, sunt cel mai fericit om din lume.

Eu, chitara mea și nici urmă de persoane care să mă perturbe. Perfect.

Dar cum mereu trebuie să fie și părți rele, mă văd în aeroport, așteptând ca fiul proprietarului să vină după mine pentru că din păcate mașina mea a rămas în Londra, iar eu sunt acum în L.A.

Sunt în L.A., la naiba! Chiar sunt aici.

Așteptarea mai durează aproximativ cinci minute pentru că îmi văd numele scris mult prea caligrafic pentru mine, pe o coală de hârtie și persoana care se pare că este fiul proprietarului, cum o ține la nivelul pieptului și cum se uită dezorientat prin tot aeroportul. Mai că îmi venea să strig ''Sunt aici'', de parcă așteptam ca cineva să mă salveze. În schimb, părăsesc scaunul pe care stăteam și mă îndrept spre străinul care nu va mai fi străin în câteva secunde, privindu-l cu subînțeles că eu sunt cel pe care îl caută.

-Tu trebuie sã fii Noah.

-Și tu ești...?, spun așteptând să-mi completeze propoziția.

-Liam, răspunde și îmi întinde mâna pentru ca apoi sã i-o întind pe a mea și să ne strângem mâinile, așa cum fac oamenii când se cunosc pentru prima dată.

Nu mai suntem străini.

-A fost un zbor lung, huh? , mă întreabă în timp ce ne îndreptăm spre mașina sa și mă ajută să-mi arunc bagajele în portbagaj.

-Nici nu-ți imaginezi, îi răspund când urcăm în mașină și acesta pornește spre locul care îmi va fi a doua casă.

Partea bună e că în toate acele ore chinuitoare m-am uitat la toate filmele pe care nu apucasem să le vizionez vreodată, dar partea rea e că am dormit doar trei ore și atunci când m-am trezit gâtul meu mi-a promis solemn că nu voi mai dormi în avion niciodată.

-Cânți la chitară, corect?

De ce îmi pune întrebãri retorice? E evident că da, sunt obosit dupã un zbor lung din Londra în Los Angeles și da, cânt la chitară după cum spune husa care are formã de chitară și în ea chiar se află una.

-Da, răspund simplu.

-Rosie o să te adore. Îi place muzica. Mult, zice după o pauză de câteva secunde.

Și presupun cã aceastã Rosie e sora lui.

-Oh, desigur...nu știi cine e. E sora mea mai mică.

Spune-mi că nu e o râzgâiată mică și va trebui să-i cânt toată ziua. Asta chiar a sunat nepoliticos...chiar și pentru mine.

-Nu va mai fi așa mică peste câteva săptămâni. Va împlini optsprezece ani.

Ce ușurare.

Chiar nu mai aveam nevoie de încă o Olivia care să stea pe capul meu. Am fost destul timp dădaca ei ca să-mi dau seama că nu sunt fãcut să am grijă de copii. Pe lângă faptul că o lăsam să facă ce vrea, din cauza neatenției mele s-a ales cu câteva julituri de care ai mei nu aflau niciodată. Din fericire nu s-a ajuns niciodată la oase rupte, pentru că astfel aș fi fost un om mort și nu aș mai fi acum aici, pe calea îndeplinirii visului meu.

-Mă bucur că o să am pe cine să exasperez cu cântatul la chitară, spun aruncându-i o privire scurtă și observând cum zâmbește.

-Nu s-ar sătura nici dacã i-ai cânta toate cântecele din lume. Ți-ar cere să o mai faci o dată, zice zâmbind cu gura până la urechi când vorbește despre sora lui.

Sper că glumești.

Am continuat sã facem conversație despre diferite subiecte printre care și chefurile pe care le dau studenții din L.A. Mi-a povestit despre primul lui an de universitate și despre toate petrecerile la care a fost, despre nopțile albe în care învăța pentru că a lăsat totul pe ultima sută de metri și cum toate astea l-au făcut să o lase mai moale. Mi-a spus că s-a maturizat.

Prostii. Ești doar cu doi ani mai mare ca mine.

Nu mă pot considera matur, dar știu sigur că îmi place să dețin controlul asupra vieții mele și în momentul de față chiar asta fac.

Mi-am luat viața în propriile mâini și mă simt al naibii de bine!

Mașina s-a oprit, deci înseamnă că am ajuns la destinație. Nu pot decât să rămân surprins de felul în care arată cartierul. Total diferit de Londra și nu doar pentru că aici e mai cald. Totul arată atât de bine cã nu aș mai pleca de aici. M-aș putea obișnui cu viața în acest oraș.

-Vii sau o să stai să te holbezi toată ziua la casele vecinilor?

Mă trezesc la realitate și îl prind din urmă pe Liam care deschide ușa și mă lasă să intru primul, în calitate de nou-venit în casă. E o casă drăguță. Diferită de cea în care am crescut, dar e destul de primitoare. Mă învârt ceva timp prin ea, uitându-mă atent la felul în care e decorată, la nuanțele pereților și la pozele ce atârnă pe pereți, până când mă arunc pe canapea și îmi întind corpul care parcă se scurge de atâta oboseală.

-Tata nu e acasă, deci se pare că azi o vei cunoaște doar pe sora mea care cred că încă doarme. Mă duc sus să verific, apoi revin. Rămâi aici, amice.

Unde aș putea să plec, amice?

Dacă aveam unde să plec, cu siguranță nu mai eram aici.