Numărând stelele

Noah

Știam că voi regreta petrecerea aceea, dar să fiu al naibii dacă nu m-am distrat. M-am distrat așa tare că nici măcar nu știu cum am ajuns acasă și cum am ajuns în patul meu. Tot ce îmi aduc aminte e că Liam era în aceeași stare ca mine și am ajuns acasă printr-o minune. În rest, doar frânturi și nimic altceva ce ar putea să-mi aducă aminte de ce s-a întâmplat. Sunt așa un idiot câteodată.

Mă ridic ușor în șezut și durerea parcă mi-a străpuns fiecare centimetru al capului. Da. Am băut mult aseară. Am băut ca un idiot. De ce? Trebuia să-mi înec amarul în ceva care să mă facă să uit că nu sunt în stare să am încrederea cuiva și să uit cum toată lumea îmi zice că toată chestia asta cu muzica e o mare porcărie, ceea ce nu e adevărat.

Mă uit spre noptieră și văd o pastilă și un pahar cu apă, iar pe lângă acestea o bucată de hârtie împăturită cu atenție. Mă repezesc să citesc ce scrie pe bucata de hârtie. Doar prin cuvântul cheie "puștoaică", mi-am dat seama cine m-a adus aici și cine mi-a lăsat astea pe noptieră. Nu pot să cred că m-a văzut beat criță și că o să râdă de mine pentru că nu eram în stare să merg pe propriile picioare. Mototolesc hârtia și o arunc la coșul de gunoi.

Mă mir că am reușit să țintesc cum trebuie.

Privesc lung la paharul cu apă și la pastila ce se află lângă el și mă încăpățânez să o iau, dar durerea asta mă sâcâie mai rău ca vocea ei, deci prefer să scap de ea și înghit pastila, dând și paharul de apă peste cap. Chiar nu știu ce ar fi mai rău. Să îmi zvâcnească capul de durere sau să o aud cum îmi face o morală care ar întrece toate moralele ținute vreodată de părinții mei?

Prins între ciocan și nicovală.

Ies din cameră încercând să dau de cel care m-a adus în starea asta, dar parcă s-a evaporat. Ultimul loc care mi-a mai rămas de verificat e bucătăria, deci acolo mă îndrept și nici urmă de el.

-Liam a plecat, se aude încet o voce și mă uit puțin mai în jos ca să dau de nimeni alta decât domnișoara știe tot.

Cât despre Liam...cum a reușit să plece undeva în starea aia? Sau cum a reușit să-și revină dacă a făcut-o?

Încerc să-mi ascund starea cu o glumă care mi-a venit pe moment din cauză că abia mi-am dat seama că ea e acolo.

-Oh, aproape că nici nu te-am văzut la cât de scundă ești.

Atât pot? E clar că nu e ziua mea bună azi.

-Aproape că-mi pare rău că te-am ajutat să-ți miști fundul în camera ta pentru că tu erai prea beat ca să faci asta!, îmi zice și pleacă.

În regulă. Am fost mult prea idiot cu ea, dar nu-mi pasă. Atâta timp cât plătesc pentru șederea mea aici voi face ce vreau.

Mă duc după ea și chiar nu știu de ce. Parcă totul se întâmplă fără voia mea. Deschid ușa camerei ei și privirea ei este ațintită pe mine.

-Nu spui nimic?, încerc eu să o provoc.

-Ieși!

Exact asta așteptam, dar nu o să fac așa cum vrea ea, așa că rămân pe loc sprijinindu-mă de tocul ușii.

-Ți-am spus să ieși!, spune de data asta mai tare.

-Nu până nu încetezi să-mi scoți ochii pentru faza de aseară. În plus, spiritul tău de observație a omis faptul că nu sunt în camera ta.

Încă un pas și aș fi acolo.

-Cred că aseară ți-ai băut și mințile pentru că nu o să încetez nimic, dacă asta îți imaginezi că voi face.

-Ah, da? Păi atunci se pare că voi rămâne pe aici, spun înaintând spre ea, ocolind-o și asezându-mă pe scaunul ei cu rotițe și observând ce birou organizat are.

Sfinte Sisoe! Fata asta e obsedată de organizare și control, după cum se vede.

-Ce crezi că faci?, mă întreabă făcând ochii mari și înroșindu-se la față.

Oh, da. Dacă e ceva ce îmi place e să enervez oamenii. Îmi place cum fiecare reacționează diferit, reacțiile lor aducându-mi o stare de satisfacție.

-Ce s-ar presupune că fac?, întreb rotindu-mă pe scaun și văzându-i expresia nervoasă de fiecare dată când scaunul ajungea în dreptul ei.

Și-a închis ochii, iar la câteva secunde pleoapele ei dezvăluiau niște ochi verzi de o nuanță mult mai închisă ca înainte.

Asta e...interesant.

-Interesanți ochi, îi spun apropiindu-mă de ea.

-Ești prea aproape, zice privindu-mă în ochi.

-Iartă-mă, nu știam că am ordin de restricție.

-Mereu ești așa exasperant?, întreabă dându-și ochii peste cap.

Nu îi răspund și analizez în continuare camera ei mult prea ordonată pentru mine.

-Pleacă odată!, îmi zice printre dinți.

Mă ridic de pe scaun, dar în niciun caz nu voi pleca. Mă plimb prin camera sa analizând tot ce e în jur. Poze, desenele de pe pereți, postere cu trupe. Tipic pentru o puștoaică. Îmi atrage atenția un teanc de hârtii cu un scris frumos și mă îndrept imediat spre el pentru a le citi. Multe citate și pe câteva le pot recunoaște din cărți, multe idei și schițe neterminate.

-Dă-mi alea!, vine înspre mine și păcat că sunt mult prea înalt pentru ea și tot ce fac e să ridic mâna deasupra capului.

Prea ușor.

-Ești de modă veche. Îmi place.

-De modă veche?, întreabă ea arcuindu-și sprâncenele.

-Da. Cine mai scrie pe hârtie în ziua de azi?

-În regulă, ciudatule, spune și o văd cum își masează fruntea, semn că încearcă să rămână calmă. Nu știu cine te crezi sau cine crezi că sunt eu, dar nu merge cu mine. E ultima dată când îți spun să ieși din afurisita asta de cameră.

-''Unui om îi este de ajuns câteodată și o singură zi ca să cunoască toată fericirea din lume'', citesc cu voce tare un citat. Dostoievski. Chiar ești de modă veche.

-Cum ai...?

-Știut?, o completez pentru că aveam impresia că am lăsat-o fără cuvinte. Poate nu par cine știe ce om inteligent, dar cu siguranță știu că cititul e pentru toată lumea.

Cobor mâna care era încă în aer și așez hârtiile înapoi la locul lor. Încă se uită insistent la mine și eu la ea. Parcă suntem prinși într-un concurs de clipit fără sfârșit.

Un zgomot a fost suficient pentru a încheia acest schimb de priviri.

Se aude ușa de la intrare și chiar mă întreb cine a intrat în casă. Liam sau...oh, desigur, domnul Stewart.

Ea se ridică repede și o urmez până jos pentru a afla cine a venit în casa plictisitoare. Si după cum mă așteptam, uite-l și pe cel care se presupune că e capul familiei.

-Tată!, strigă ea ca o fetiță și îl îmbrățișează imediat.

-Bună, copii!, ne salută după ce este eliberat din îmbrățișare de fiica lui.

De aici a urmat obișnuita discuție despre acomodarea în noua casă, care nu e o problemă pentru mine, mai ales că îl am pe Liam care deja îmi e ca un frate mai mare, iar fata...ei bine, nu-mi pasă. Doar că nu o voi lăsa să scape așa ușor. Sunt aici cu un scop, dar cred că îmi permit să mă și distrez puțin pe lângă studiile mele. Micuța inocentă va primi ce merită.