Numărând stelele

Noah

-Și am ajuns, spun lăsându-mă pe spatele scaunului mașinii care mi-a lipsit atât de mult.

Am ajuns în locul în care nu credeam că voi veni prea curând sau cel puțin nu credeam că voi fi aici cu Rosie. Am fost într-o stare de șoc combinat cu uimire atunci când mi-a propus asta pentru că habar n-aveam ce i se întâmplase. Avem o chestie...complicată. Nu știu dacă azi suntem prieteni, mâine inamici, poimâine iarăși prieteni și cine știe câte mai aveam să fim în restul zilelor pe care le voi petrece în casa familiei Stewart. Mă amețea atitudinea ei de vreau să fim prieteni, dar nu prea, dar cu toate acestea încercam să o cunosc și să o înțeleg pentru a-mi satisface într-un fel curiozitatea și după cum am mai spus: viața vrea ceva bun pentru ea, așa că m-a trimis pe mine să o salvez din bula ei plictisitoare și plină de seriozitate.

-Sper că o să te dai jos din mașina asta, mă trezesc cu Rosie în dreptul geamului meu și tresar de surprindere pentru că nici măcar nu am observat când a coborât.

-Și eu sper că te-ai pregătit pentru o bătaie cu apă, spun și o văd strâmbând din nas. Pisicuțele astea sunt gata, glumesc pe seama șortului pe care îl port.

Am trecut peste schimbul nostru de replici care voiau să fie amuzante, dar se pare că eram groaznici la a face glume sau orice fel de aluzie spre ceva amuzant și ne-am îndreptat spre plajă, potrivindu-ne pașii. Observam cum își îndrepta mereu privirea în jos atunci când ni se atingeau brațele și își afunda fața în părul ei destul de lung și nu pot să nu mă gândesc la șuvițele acelea roz de care mi-a vorbit cândva pentru că eram al naibii de curios să o văd pe Rosie de atunci.

-Ai de gând să-ți dai ăia jos?, o aud pe micuța inocentă făcând referire la tenișii mei gri și uzați. Observ că ea deja a scăpat de ai ei și îi pot vedea degetele micuțe astupate de nisip, așa că mă conformez și cât ai clipi îmi adâncesc degetele în nisipul cald și chiar mă încearcă o senzație de relaxare. Eu care credeam că nisipul între degete chiar e enervant de neplăcut...

-Îți place?

-Da, spun oarecum uimit. Da, îmi place.

-Pe o scară de la unu la zece cât de enervant te așteptai să fie?

-Un milion, glumesc eu și obțin din nou un zâmbet drăguț de la ea. Chiar e teribil de relaxant.

În momentul ăsta am fost mai sincer decât am fost toată viața mea. Mă simt atât de bine aici, cu Rosie încât aș sta pe plajă până apune soarele și aș rămâne până ar răsări.

-Câte răsărituri te-au prins aici?, o întreb privind cum se joacă cu picioarele în apă, dând nisipul într-o parte și în alta.

-Nu știu, dar îți pot spune că nu le pot număra nici cu degetele de la mâini și cele de la picioare la un loc.

Îi zâmbesc. Mă uit lung la apa ce ne mângâie picioarele și mă bucur de senzația pe care o am când apa și nisipul îmi alunecă printre degete, gâdilându-mă. Mă întorc cu privirea spre cea care era lângă mine, dar acum a dispărut și m-a lăsat singur aici. M-am uitat de-a lungul plajei și era de negăsit până a reapărut în raza mea vizuală, purtând doar costumul de baie pe care îl avea pe dedesupt și încercam să nu mă holbez ca un ciudat și să o bag în sperieți, ca mai apoi să plece și să mă lase cu ochii în soare...la propriu.

-Pentru o secundă am crezut că o să mă dai dispărută, spune și cred că nu era chiar atât de departe de mine când o căutam cu prea multă disperare de parcă eram un copil mic.

Nu i-am răspuns, dar tăcerea mea i-a dat de gândit în cele din urmă.

-Care e treaba cu teama asta de a fi singur?, mă lovește întrebarea ei direct în stomac.