Numărând stelele

Noah

Nu pot să cred că micuța inocentă chiar mă evită, dar e de așteptat acest comportament pueril. În plus, am aflat lucruri pe care nu cred că mi-a făcut plăcere să le aflu, iar acum mi-a rămas un singur lucru de făcut ca viața mea să nu se ducă într-o direcție greșită: să mă întâlnesc cu iubita mea, Christine. Se pare că plecarea mea din Londra și șederea mea în casa Stewart au făcut-o să-și piardă mințile și chiar și încrederea, pe care a înlocuit-o cu o gelozie de nestăpânit.

Am așteptat-o la aeroport cu inima bătându-mi de nerăbdare și în același timp de frustrare. Până am văzut-o pășind spre mine am privit în gol gândindu-mă la ce se va întâmpla.

-Cred că ar trebui să mergem undeva, nu putem discuta aici, în aeroport.

-După tine, îi zic și o ghidez spre mașina împrumutatã de la Liam.

Ajungem la un local, unde ocupăm o masă și încercăm să începem o conversație. Nu ne-am mai văzut de câteva zile, dar totul se simte de parcă nu am mai făcut asta de un an. E o atmosferă tensionată.

-Mi-e dor de tine, Noah, începe ea. Știu că au trecut abia câteva zile de când ai plecat, dar mi-a fost greu în aceste zile și nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi să fie așa aproape un an. Un an întreg fără tine.

Speram să nu zică asta.

-Christine...

-De ce, Noah? De ce așa departe?. Aveai o mulțime de opțiuni în Londra. Pentru numele lui Dumnezeu, ne desparte un ocean!

-Știi bine de ce, Christine. Vreau să fiu departe de tot ce mă împiedică să-mi îndeplinesc visul.

-Spre exemplu...?

-Părinții mei.

-Ce vrei să spui, Noah? Părinții tăi te sprijină și chiar te-au ajutat cu tot haosul ăsta cu mutatul pe alt continent.

Pentru că sunt al naibii de convingător.

-Așteaptă să clachez. Simplu.

-Poate au dreptate, îmi spune privindu-mă în ochi. Poate ar trebui să renunți la asta.

-Să renunț la visul meu? Uite, Christine, cred că zborul te-a obosit prea mult și nu mai gândești limpede.

-Sunt cât se poate de bine. În plus, trebuia să vorbim despre asta la un moment dat.

-Nu înțeleg unde bați.

-Bat spre toată povestea asta cu "visul tău", spune punând cu degetele ghilimele imaginare în aer.

Visul meu. Fără ghilimele. E visul meu.

-De ce vrei să fac altceva? De ce vrei să schimbi ceea ce îmi place? De ce vrei să mă schimbi pe mine?

-Nu îți cer să te schimbi, Noah...

-Ba da. Asta faci. Muzica mă reprezintă, face parte din mine, iar dacă tu îmi ceri asta înseamnă că vrei să mă schimbi, că nu mă mai accepți așa cum sunt.

-Noah...

-Nu înțeleg, Christine. De ce îmi ceri asta dintr-o dată? Până acum îmi ziceai că îți place să-ți cânt, că te îndrăgostești și mai tare de mine cu fiecare melodie pe care ți-o cânt. De ce?

De ce?

-Acum e diferit, Noah. Nu știu cum aș putea să-ți spun.

-Doar spune-mi!

Aștept să mă lovească adevãrul.

-În muzică sunt șanse mici pentru a deveni cunoscut, Noah. Ai șanse de reușită unu la o mie. În plus, părinții mei...