Numărând stelele

Noah

Mai sunt câteva ore până la concert și încă nu simt că mâna mea și-a revenit complet, dar ce nu face un artist pentru a-și duce la capăt spectacolul? Deși m-am gândit întreaga săptămână la seara în care Rosie s-a împrietenit cu alcoolul am reușit să-mi păstrez cumpătul și rațiunea.

În următoarea dimineață nu am mai avut contact unul cu celălalt pentru că fata aceea care o încuraja înainte să intre în ring a venit să aibă grijă de ea, dar n-am putut să nu aud cuvintele de regret ale micuței inocente când a doua rundă de vomat și-a făcut apariția. După un duș, ceva mâncare bună și hidratare corectă s-a pus pe picioare mai repede decât m-aș fi așteptat. Desigur că încăpățânarea ei fără limite a împins-o spre un antrenament imediat ce și-a revenit și nu-mi pot da seama de ce se epuizează în acest hal pentru că e clar ca lumina zilei că după o seară ca aceea n-ai vrea să părăsești locul sigur și întunecat numit dormitor care e atât de liniștit.

După două ore ajunge acasă epuizată și stoarsă de viață, aruncatul pe canapeaua din sufragerie fiind primul lucru pe care îl face.

-De ce naiba continui să te chinui atât?, o întreb în timp ce îi ofer un pahar cu apă și așezându-mă în genunchi în fața ei.

-Am un meci important în câteva ore și nu pot pierde, spune dintr-o suflare după ce a golit paharul pe care i l-am adus.

După tot ce s-a întâmplat între noi tot continuă să facă asta. Oare a uitat ce s-a întâmplat în seara pe care eu nu mi-o pot scoate din cap nici cu un clește?

-La ce te gândești?

-La tine, răspund fără să vreau și apoi un mod malefic de a mă scoate cu fața curată îmi trece prin minte. La tine și la cum ai băut aproape o sticlă de scotch de una singură, spun și mă bufnește râsul când văd cum sângele i se scurge în obraji și privirea i se mută instant în altă parte undeva în spatele meu.

Oh, la naiba că am prins-o în propria ei capcană!

-Spune-mi că nu te-am sărutat sau ceva de genul ăsta, șoptește printre palmele ce-i acoperă acum fața care e roșie.

Aș putea să mă joc cu mintea ei sau aș putea să fiu băiatul bun care sunt dintotdeauna, dar de ce să nu mă distrez și eu puțin? Măcar cu atât să mă aleg după ce am sfârșit cu mâna luxată și cu mintea mea plină de inimioare pe care scrie Rosie și pe care le distrug mereu în imaginația mea, dar ele continuă să apară ca niște ploșnițe.

-Chiar nu-ți aduci aminte nimic?, o întreb încercând să-mi joc cât mai bine rolul.

-Oh, nu-mi spune că...nu! Mi-aș fi adus aminte, zice ridicându-se și îndreptându-se spre fereastra mare ce lumineazã toată sufrageria. Dumnezeule mare, nu...dar...nu am făcut nimic, încearcă să se convingă singură și mă amuză teribil că știu la ce se gândește. M-am trezit în camera mea, îmbrăcată și cu siguranță mi-aș fi dat seama, constată ea, dar eu îmi rămân în rol.

Mă apropii încet de ea și simt că ăsta e momentul în care să-mi joc corect cartea. Îmi înfășor brațele în jurul ei cât încă mai e cu fața spre fereastră și tresare ușor când o trag ușor spre mine, dar nu se opune și asta mă face sã zâmbesc ușor.

-Păi..., încep să-i șoptesc la ureche în timp ce-mi plimb o mână de-a lungul brațului ei. Ai venit în camera mea...ți-ai ridicat tricoul în fața mea, mi-ai spus că îți fac inima să bată atât de tare când sunt în preajma ta și mi-ai mai spus că sunt băiatul viselor tale. Mă voiai atât de tare, șoptesc la urechea ei și mai are puțin și se scurge la picioarele mele până mă dă de gol râsul meu și ea se îndepărtează imediat de mine.