Numărând stelele

Rosie

Aseară a fost ocazia perfectă de a fi doar eu. Nu vreau să par egoistă sau o singuratică incurabilă, dar uneori avem nevoie să ne ascultăm pe noi înșine. Avem nevoie de liniștea aceea care le rezolvă pe toate. Pentru mine liniștea înseamnă să privesc stelele. Misterul lor mă face pur și simplu să uit de probleme. Când spun mister mă refer la faptul că nimeni nu știe numărul lor exact și că sunt infinite; infinitul e ceva necunoscut, ceva ciudat din punctul meu de vedere, dar în același timp și ceva uimitor. Cum poate să fie ceva ciudat și uimitor în același timp? Habar n-am.

Am o idee copilărească despre stele. O ipoteză -care nu se prea poate numi așa- de care ar râde cu lacrimi orice om de știință, de fapt, orice om care îmi aude bazaconiile.

Cred că stelele reprezintă visurile oamenilor. Mă gândesc cum fiecare avem o grămadă de visuri, unele în care credem mult, unele în care credem mai puțin și pur și simplu bănuiesc că acestea sunt infinite ca și stelele. Cred cã un vis îndeplinit înseamnã o nouã stea aprinsã pe cer. Uneori tind să cred că visez cu ochii deschiși și nu prea vreau să acord atenție realității, că sunt în lumea mea sigură, fără să-mi fie frică de nimeni și nimic.

Trecând peste aceste gânduri, mă uit la ceas și observ că e nouă dimineața. Mă întind în patul meu moale și scot un sunet ciudat, după care mă așez pe burtă și îmi îmbrățișez perna moale, hotărându-mă că ar mai trebui să dorm puțin. E vacanță încă, deci voi profita de toate zilele în care mai pot dormi până târziu.

-Haide rază de soare, cred că e timpul să te dai jos din pat, se aude vocea lui Liam care mă face să sar ca arsă din pat și pot să-l văd cum și-a băgat doar capul pe ușă, semn că nu o să intre la mine în cameră.

-Ce se întâmplă, Liam?, îl întreb mormăind și trăgându-mi pătura peste cap.

-Am o surpriză, Rosie. E jos. Grăbește-te și nu mai trage de timp!

Nu din nou. Au început să-mi displacă surprizele de când am aflat vestea că voi mai avea un "frate". E oribil să crezi că vei primi ceva plăcut, dar realitatea îți dă un mare șut în fund, fiind hotărâtă să îți ruineze toate așteptările.

-Ai stricat tot ceea se înseamnă o surpriză, Liam, spun aruncând cu o pernă înspre el, dar reușește să evite lovitura atunci când închide ușa.

Fir-ar!

-Te așteptăm, se aude de pe partea cealaltă a ușii.

Așteptăm? De ce vorbește la plural? Încep să-mi pierd mințile.

Cobor leneșă din pat și nici dacă ar veni președintele nu m-aș schimba de pijamaua mea cu pisicuțe zâmbărețe. O treaptă. Încă o treaptă. Pășesc pe trepte până ajung la capătul acestora și mă îndrept spre sufragerie doar pentru a rămâne uimită, furioasă și jenată. Toate acestea în același timp. Pe canapea era un băiat cu părul șaten, ciufulit și foarte stors de energie și o husă de chitară care presupun că ținea ascunsã o chitară, iar pe podea se aflau bagaje.

La naiba! El e ''surpriza''.

Acum îmi pare rău că nu mi-am luat niște haine normale și că voi fi nevoită să-mi aduc aminte acest moment tot restul vieții mele. Se holbează la mine și mai că îi vine să râdă, acest fapt fiind evident când l-am văzut rânjind discret, dar nu destul de discret încât să nu observ eu.

-Rosie, îmi răsună în cap vocea lui Liam. El este Noah, spune și arată spre băiatul care se ridică de pe canapea și îmi pare rău că a făcut-o pentru că e mai înalt decât mine cu mult și mă simt foarte inconfortabil. Ea este sora mea mai mică, Rosie- continuă să facă prezentările și eu doar stau neclintită și tăcută- care azi e mult prea tăcută, ceea ce nu-i stă în fire.

Chiar nu-mi stă în fire.

-Da...e în regulă, îi aud vocea băiatului și abia înțeleg ce vorbește din cauza tonului său scăzut și obosit. Noah, îmi întinde mâna ca orice om normal, atunci când face cunoștință cu cineva.

Strângerea noastră de mână a devenit ciudată. Nu cred că e normal să faci contact vizual atât de mult timp cu un străin și să nu vă desprindeți mâinile.

-Vino să-ți vezi camera, amice!, mă salvează Liam din situația asta ciudată.

Mâinile noastre s-au desprins. Îl văd cum se îndreaptă spre camera pe care i-o indică dragul meu frate care nu ratează ocazia de a mă tachina.

Ceva normal pe ziua de azi.

-Ce a fost aia? , mă întreabă.

Nici măcar eu nu știu. Se așteaptă să-i răspund?

-Despre ce vorbești, Liam?

-Nimeni nu face cunoștință în halul ăla, dar se pare că tu trebuie să faci totul în stilul tău, nu?, râde. Ești o ciudată, spune și mă ciufulește după care se îndreaptă spre camera băiatului misterios, care acum nu mai e așa misterios.

Adevărul este că eu chiar sunt o ciudată. O ciudată cu un spirit de observație la fel de ciudat pentru că în doar cinci minute l-am analizat pe acel băiat din cap până în picioare de parcă eram un scanner uman. După miile de păreri care zburau prin capul meu, mi-am dat seama că e doar un băiat normal, dar cu o înălțime înfricoșătoare pentru un așa pitic de grădină ca mine. Strângerea ciudată de mână m-a fãcut să-i observ mâinile cu degete lungi, ca de pianist, dar indiciul corect care mă conducea la faptul că era muzician în devenire a fost husa de chitară ce se odihnea pe canapeaua din sufrageria noastră, iar contactul vizual care aparent a fost la fel de ciudat ne-a dat ocazia ca ochii noștri de aceeași culoare să se întâlnească. Ochii lui enervant de verzi au privit ochii mei verzi-cenușii. Două nuanțe asemănătoare, dar atât de diferite.

Am putut observa grija pe care o are pentru chitara lui, care a fost primul lucru pe care l-a dus în camera ce, de astăzi avea să fie a lui. Îmi plac oamenii grijulii.

-Trebuie să plec urgent, Rosie, îl aud pe Liam în timp de coboară scările în fugă. Fii prietenoasă și încearcă să nu-l sperii. Ne vedem mai târziu, Rose.

Să-l sperii?! Nu e de parcă sunt nebună.

Prietenoasă? Sunt prietenoasă. Sau așa cred.

Pe cine păcălesc? Nu mai sunt prietenoasă de câțiva ani de zile. Nu mai leg prietenii cu nimeni, nu-mi place să vorbesc cu nimeni cu excepția singurilor prieteni pe care îi am și care îmi sunt ca niște frați. Nu am încredere în cei ce vor să pătrundă în viața mea. Nu-mi place necunoscutul. Prefer să știu pe ce teren mă aflu decât să mă ard pe teren străin.

Cu toate acestea i-am promis tatei că Noah se va simți ca acasă și mă văd nevoită să îl întreb dacă totul e în regulă cu instalarea în camera lui.

Trag aer adânc în piept și ciocănesc de două ori în ușă, iar la câteva secunde se deschide.

-Totul în regulă aici?, întreb de parcă am un nod în gât.

-Da, e-n regulă. Poți pleca.

Apoi văd din nou doar ușa. Tocmai mi-a trântit ușa în nas?!

Ciocănesc din nou pentru că lipsa lui de politețe m-a călcat pe nervi și din nou deschide ușa cu o față plictisită.

-Asta a fost nepoliticos. Un mulțumesc nu îți răgușea vocea ta prețioasă de cântăreț.

-Îți mulțumesc că te vei căra din fața ușii mele, zice și din nou ușa e tot ceea ce mai văd în fața ochilor.

Deja te urăsc, Noah Collins!