Numărând stelele

Noah

-Încă nu îmi vine să cred că pleci în L.A.

-Nici mie, Jack, spun gândindu-mă cât timp am așteptat să termin liceul și să pot pleca undeva departe de aici, undeva unde îmi pot construi realitatea visului meu.

Nici mamei.

Nici tatei.

Sora mea mai mică, Olivia, e cea mai încântată.

Toată lumea crede că e cea mai stupidă idee pe care am avut-o vreodată, ideea mea fiind aceea de a pleca peste ocean, la o universitate din L.A, deși aici, în Londra, universitățile de artă sunt printre cele mai bune din lume. Mereu sunt întrebat ''De ce acolo și nu aici?''. Gura mea a obosit să răspundă mereu :''Pentru că acolo nu e aici'' și ochii mei o să iasă din orbite dacă îi mai dau mult peste cap când oamenii nu îmi înțeleg răspunsul. Singurul care ''vorbește aceeași limbă'' cu mine e Jackson sau Jack-așa cum îi spun întotdeauna-, prietenul meu de o viață. Restul nu fac altceva decât sã-mi comenteze viața ca pe un meci de fotbal, așa că de aceea vreau să studiez undeva departe de toată adunătura asta de influențe negative.

Cum am ales tocmai orașul Los Angeles?

M-am gândit că un ocean e destul ca sã-i țină pe ai mei la distanță și am ales Statele Unite, dar încă îmi era neclar orașul în care voi locui până am găsit o cameră de închiriat -pe care mi-o puteam permite- în Los Angeles, aproape de universitatea la care am fost admis. Singura condiție care mi-a dat planurile peste cap a fost aceea că trebuia să locuiesc cu o familie de trei persoane pentru că aparent acea cameră era în casa lor. Fără să mai gândesc vreo secundă am făcut-o. L-am sunat pe proprietar și ne-am înțeles ca șederea mea acolo să dureze pe perioada unui an de studii, urmând apoi ca vara să mă întorc acasă unde să fiu sufocat din nou de ai mei.

-Cum a reacționat Christine?

Nu prea a fost încântată.

-O să fie bine.

Sper.

-Să înțeleg cã nu i-a picat bine, nu?, mă întreabă Jack când vede cum încerc să mă conving și pe mine că ceea ce i-am spus e adevărat.

Mă uit la el, dar nu îi răspund pentru că sunt convins că dacă o voi spune cu voce tare îmi va fi și mai greu.

-Când vei pleca?

-Cât mai curând, zic împachetând restul hainelor pe care le voi lua cu mine.

Curând însemnând o zi.

-Mai că sunt invidios pe tine, Collins. Pleci în L.A, la naiba! Căldură, plajă și cel mai important căldură, repetă pentru a-mi atrage atenția la faptul că acolo e foarte cald.

Îmi va lipsi atât de mult idiotul ăsta, dar mi-am promis ceva și o voi face. Nu dau înapoi. Nu mă gândesc la asta nici măcar o secundã.

-Ați terminat aici, băieți?, ne întreabă mama fãcându-și apariția în pragul ușii mele.

-Încă puțin, mamă, îi spun privind-o cum aproape îi dau lacrimile la gândul că voi fi departe de ea.

Decizia e luată. Nu. voi. renunța.

-Oh, haide, mamă. Nu voi fi plecat toată viața, zic încercând să-i ridic moralul. În plus, o ai pe Olivia.

Începe să râdă și din doi pași ajunge la mine pentru a mă îmbrățișa cu toată dragostea ei de mamă. Mereu mi-a spus că vrea tot ce-i mai bine pentru mine, dar de unde știe ce-i mai bine pentru mine când eu ar trebui să decid asta? Nu e ca și cum atunci când m-am născut am venit cu un ghid de folosire unde scrie ce voi face în viață și cine vreau să fiu. Eu aleg asta. Doar eu.

-Cred că ar trebui sã plec, îl auzim pe Jack și privirile noastre se îndreaptă asupra lui. Nu vreau să stric un moment mamă-fiu.

Politețea nu e punctul lui forte, dar un moment ca acesta îl face să-și ia tãlpășița imediat. Urăște momentele acelea mult prea pline de sensibilitate. De asta atunci când pleacă se rezumă doar la ''ne vedem în vacanțe'' și o lovitură ușoară cu pumnul în brațul meu. Și tu o să-mi lipsești, fraiere.

-O să pleci, Noah, îmi zice mama de parcă nu aș ști asta.

-O să plec, îi spun într-un mod detașat. Nu vreau să creadă că regret asta. E cea mai bună decizie pe care am luat-o în viața mea.

Cel puțin, așa cred.

-Te așteptăm la masã, spune trecându-și palmele peste fațã. Cina e gata.

Ultima cină în familie.

L.A, păzea că vin!