Numărând stelele

Noah

Din seara în care i-am spus că o urăsc Rosie nu s-a mai apropiat de mine și nici eu de ea. Am luat totul așa cum a venit și nu m-am mai împotrivit pentru că am obosit să lupt pentru ceva ce nu are rost. Planurile mele au fost ruinate doar de o simplã luxație a mâinii și sunt în criză de timp. Am încercat să cânt la chitară cu mâna accidentată, dar în zadar. Nu-mi pot da seama de nimic din sunetele alea bâzâite și nici măcar nu ating toate corzile.

Mă simt inutil și neajutorat.

Urăsc asta.

De o săptămână mă gândesc la o soluție, dar n-am găsit nimic care să mă ajute. Am terminat de scris versurile care sper din suflet să se potrivească cu instrumentalul pe care o să-l fac în capul meu și apoi când am mâna aproape vindecată îl voi pune în aplicare la chitară pentru că am fost încăpățânat și nu am vrut să mă apuc niciodată de pian, dar presupun că n-aș fi putut de asemenea să cânt la el.

E destul de riscant ce vreau să fac, dar nu imposibil. Pot alege să mă retrag ca un laș sau pot alege sã improvizez un instrumental în cel mai scurt timp cu o mare posibilitate să mă fac de râs, iar cum eu nu sunt genul să fugă de provocări deja îmi construiesc un ritm în cap. Mă plimb de nebun prin întreaga casă și bat cu degetele în toate suprafețele posibile și dau din cap pentru a prinde și simți ritmul.

-Nu pot să cred că m-ai sărutat doar pentru a o face pe ea geloasă și m-ai evitat săptămâni întregi doar pentru a afla că acum sunteți împreună pe la spatele meu! La naiba, prieteni, cine face asta?, îi aud vocea micuței inocente din bucătărie și nu pot să-mi ascund șocul când îi aud cuvintele.

Se pare că cei doi muschetari l-au înjunghiat pe la spate pe primul.

-Am vrut să-ți spunem, Rosie!, se apără prietena ei roșcată, dar la naiba dacă ai mai vorbit sau întâlnit cu noi.

Se lasă liniștea până Rosie ia o decizie.

-Îmi trebuie timp de gândire așa că ieșiți din casa mea, vă rog!, țipă la ei și aceștia nu pot decât să facă ce le spune pentru că sunt sigur că e prima dată când o văd în starea asta și nu știe niciunul cum să acționeze pentru a o calma.

Îmi fac drum imediat spre camera mea și atunci m-a lovit puternic inspirația. Aveam să uit ritmul dacă nu îl cântam chiar acum așa că în timp ce fredonam întruna încercam să-mi dau jos fașa care îmi susținea mâna și bandajul special a zburat direct până în colțul camerei, nepăsându-mi că mă va durea atât de tare că îmi voi pierde mințile și am început să cânt ceea ce aveam în cap până ușa s-a deschis brusc și Rosie a intrat pe ea de parcă ceva a luat foc.

-La naiba, Noah!, începe ea uitându-se în jur și ridicând bandajul special care mi-a acoperit mâna o afurisită de săptămână.

Aveam să pierd ritmul așa că am început din nou să cânt fără a-i acorda atenție nici ei și nici durerii care a pus stăpânire pe mâna mea.

-Oprește-te, Noah! N-ai idee cât rău îți faci, spune și mă opresc în sfârșit pentru că deja mi-e clar cum va suna piesa.

Se apropie ușor de mine și îmi pune înapoi bandajul pe mână cu grijă să nu-mi bruscheze mâna, apoi îmi pune fașa după gât și jur că mi s-a tăiat respirația când s-a aplecat atât de tare spre mine că ni se atingeau nasurile.

-Tu chiar nu te poți abține, nu?, spune râzând ușor din cauza situației.

-Și tu chiar nu te poți abține să stai departe de mine, nu?, întreb și văd cum se îndepărtează considerabil de mine.

-Nici eu nu pot sta departe de tine, spun după câteva clipe de tăcere în care ne-am holbat unul la celălalt și parcă i s-a tăiat suflarea când m-a auzit.