Numărând stelele

Rosie

Am descoperit că în afară de privitul stelelor mai e ceva care mă relaxează. Gătitul. Cine ar fi crezut? Eu într-o bucătărie fără ca nimic să ia foc. Deviind de la mica mea glumă îmi place să fac asta. Mă gândesc că așa cum ochii sunt oglinda sufletului, caietul oglinda elevului așa și farfuria este oglinda bucătarului. Felul în care poți combina diferite gusturi și să simți cum îți explodează în gură acele arome intense e ceva incredibil. Pe lângă gust, în farfurie este și ceea ce te face cu adevărat să-ți dorești să mănânci și anume aranjamentul. Miciile detalii, culorile, texturile fine și miile de tehnici pentru a avea farfurii cât mai aspectuoase. Ceva de nedescris. În plus bucătăria e Rai, cel puțin pentru mine. E locul unde mă desfășor, unde simt că sunt eu, unde mă simt în largul meu și unde îmi dau "spectacolele". Știți momentele acelea când dansăm și cântăm la o lingură? sau în cazul meu la un polonic. Aluneci ușor dintr-o parte în alta a bucătăriei pe podeaua alunecoasă balansându-ți corpul pe ritmul muzicii.

Relaxare completă.

Și iată-mă acum în bucătărie pregătind cina. Mă bucur că măcar atât pot face în casa asta din moment ce eu sunt singura care nu are o slujbă. Fiind atât de mult timp singură acasă mi-am extins cunoștințele în ale gătitului mai repede decât m-aș fi putut aștepta eu și restul oamenilor care mă cunosc ca fiind Rosie cea neîndemânatică. Recunosc că această trăsătură mi-o asociez deseori chiar și eu însumi pentru că asta sunt eu, dar atunci când îmi place ceva neîndemânarea mea dispare ca prin minune și uneori mă întreb cum fac asta.

Pasiunea te face să fii cine ești cu adevărat.

Și eu cred că neîndemânatica Rosie e doar o parte din mine pe care o ascund cu ușurință atunci când mai intervine și un impuls. E ca și cum aș avea mai multe personalități, dar niciuna nu e a mea, niciuna nu descrie cine sunt eu.

Cine sunt eu? Habar n-am.

Nu știu ce îmi place să fac, ce fel de personalitate am, cum îmi place să mã îmbrac. E ca și cum nu mi-aș cunoaște propria-mi persoană. De la an la an ceva se schimbă la mine. Pãrul, hainele sau orice altceva ce ține de persoana mea. Niciodată nu sunt la fel.

Mai bine ne întoarcem la subiectul mâncare. Da...e mai plãcut.

În timp ce cântam și dansam mi-am îndreptat privirea spre ușa de care stătea sprijinit chiar...Noah. Perfect. Acum un străin stă și se holbează la mine în propria mea casă.

Nu mai e un străin, Rosie.

-Dorești ceva?, îl întreb curioasă să aflu de cât timp stătea la ușă și cât de mult a apucat să vadă din micul meu "spectacol".

-Nu, răspunde simplu. Continuă să faci- face o pauză și o cută îi apare între sprâncene fiind semnul clar al unei ușoare încruntări- ceea ce făceai mai devreme, își flutură mâna în semn de dispreț.

Acum chiar mă calcă pe nervi. Nu e aici de nici măcar o zi și deja e pe lista mea neagră.

Viața mi-a dat lămâi și aș fi tare bucuroasă să i le storc în ochi.

-Ceea ce făceam eu aici se numește artă, iar tu ai întrerupt procesul.

Bine. Am exagerat. Nimeni n-ar putea numi asta artă.

-Cum zici tu, pufăie și o șterge în camera sa.

Pe bune? Mai sec de atât nu poate fi nimic. Pe lângă asta îndrăznește să mă insulte. Ce-i drept indirect, dar m-a insultat. Cine se crede să mă critice? Muzician sau...? O, da. El chiar e un aproape muzician. Fir-ar!