Numărând stelele

Noah

De câteva săptămâni mă simt cam ciudat și nu știu cărui fapt i se datorează această senzație. Nu fac altceva decât să mă trezesc în fiecare dimineață cu un chef enorm de viață, să-mi beau cafeaua și să plec la universitate ca mai apoi să mă întorc acasă după terminarea programului și să stau în camera mea compunând piese și lucrând la piesa pe care urmează să o cânt la concertul în aer liber organizat de universitate. Acum că mă gândesc, pare că sunt prins în propria rutină, dar după ce voi reuși să termin măcar primul semestru cu bine mă voi relaxa mai mult. Cert e că aproape și nici nu am mai avut contact cu oamenii cu care locuiesc din cauza ocupațiilor mele principale și importante. Aproape că nu-mi amintesc când am avut un schimb de replici pline de sarcasm cu micuța inocentă.

Urăsc rutina.

Mă întreb dacă au avut loc schimbări în viața ei în timpul în care nu prea ne-am mai văzut și atunci când ne întâlneam întâmplător prin casă doar ne salutam și răspunsurile noaste erau monosilabice. Am fost mult prea ocupat să mai observ ceva în ultimul timp, dar mi se pare că bariera aceea pe care o aveam între noi la început începe să coboare. Poate că n-ar trebui să-mi pese, dar dintr-un oarecare motiv chiar îmi pasă.

De aceea nu plec direct spre casă atunci când termin cursurile ci fac o mică oprire în fața liceului unde învață Rosie. Dacă îmi amintesc bine se prea poate să termine orele în aproximativ zece minute. Sper doar că nu a mai ales să-și facă singură programul chiulind. Dumnezeule, mi-e dor de zilele de licean, îmi spun în minte când mă gândesc la libertatea de atunci. Acum trebuie să fac pe maturul și să-mi asum ceea ce fac. Clopoțelul care anunța sfârșitul orelor sună și pe rând, mulți liceeni ies din clădire îmbulzindu-se. Rosie iese printre ultimii elevi dornici de a scăpa mai repede de poverile de licean.

-Unde te grăbești, micuță inocentă?, îi tai calea celei care mergea în pas alert până să-i apar în fața ochilor, surprinzând-o. Spun asta pentru că i-am văzut surprinderea pe față și în gestul ei de a-și pune mâna în dreptul inimii, semn că s-a și speriat puțin.

-Va trebui să încetezi să apari de nicăieri, Noah, spune pe un ton mustrător, dar văd că abia își poate stăpâni zâmbetul. Pentru Dumnezeu, îmi vei provoca un infarct dacă mai faci asta.

Ca întotdeauna nu ezită să dramatizeze și să fie sarcastică, dar nu mi-a displăcut niciodată asta. E chiar amuzantă când face asta.

-Deci recunoști că inima ta o ia razna în preajma mea, încerc eu să o tachinez și văd că îmi reușește pentru că îi văd obrajii prinzând o nuanță ușoară de roșu.

-Cred că și inima ta ar lua-o razna dacă aș apărea din neant și aș sări în fața ta. Pe bune, cine face asta?, întreabă ridicând mâinile în aer și gesticulând cu ele. Tind să cred că ești un ucigaș care e pe urmele mele și care vrea să-mi facă felul, Noah.

Râd la auzul cuvintelor ei și după câteva secunde mi se alătură și ea. E chiar plăcut să râzi și să te uiți în ochii persoanei care te-a făcut să râzi până vă dor obrajii.

-Am prins ideea, spun după ce am încetat să râdem de comparația ciudat de amuzantă a lui Rosie. Promit că data viitoare voi trimite o întreagă armată de chitariști care să-ți spună printr-un cântec că voi veni după tine.

Mă privește amuzată și încearcă să se îndrepte spre stația de autobuz, dar o opresc prinzându-i mâna. Doar nu am bătut atâta drum până aici degeaba.

-Ce faci?, o întreb când văd că se uită în jur și apoi își retrage repede mâna din a mea. Am venit după tine, deci mergem împreună acasă cu mașina mea.