Numărând stelele

Rosie

L-am lăsat pe Noah să mă ajute, chiar dacă a trebuit să-mi calc pe orgoliu. Sunt mai mult ca sigură că și-a dat seama de ceva despre mine.

Oare și-a dat seama că eu treceam printr-o criză de identitate?

Eu știam asta, dar nu cred că aș avea curajul să o spun cu voce tare vreodată. Mi-am spus-o doar mie, în mintea mea. ''Nu știi cine ești, Rosie'', îmi răspundeam mereu când mă întrebam ''Cine sunt eu?''. E ca și cum nu m-aș cunoaște pe mine însumi și asta mi se pare oarecum imposibil, dar în cazul meu habar n-am cine ar trebui să fiu. De la paisprezece ani am trecut prin multe schimbări de la look până la comportament. Încercam să fiu o versiune mai bună pe zi ce trece, dar am făcut totul greșit. De la an la an îmi schimbam înfățișarea și încercam să-mi ascund nesiguranțele pe sub hainele pe care le purtam și culorile cu care îmi vopseam șuvițele părului meu șaten. Așa am creat această criză de identitate. M-am schimbat de atât de multe ori că nu mai știu care dintre aceste personaje sunt.

Întrebările pe care mi le-a adresat Noah aseară mi-au dat de gândit și chiar mă întrebam cum reușea să pună întrebările corecte pentru răspunsurile mele. Cred că acele întrebări au fost un pas spre a mă descoperi și m-au făcut să mă simt mai liniștită decât de obicei. De aceea m-am gândit să-i mulțumesc pentru că s-a oprit din a fi un idiot enervant pentru minutele în care pur și simplu m-a întrebat lucruri despre mine și să-l duc undeva.

-Cioc, cioc, spun pentru că ușa camerei sale era larg deschisă de parcă știa deja că o să vin pe acolo.

-Cineva are o dispoziție bună, remarcă scanându-mă din cap până în picioare. Pleci undeva? mă întreabă după ce a ochit bretelele costumului meu de baie pe care îl purtam pe sub hainele mele obișnuite.

Bun spirit de observație, gândeam în clipa aceea.

-Da. Și tu vei veni cu mine, spun făcându-i cu ochiul.

Rosie cea îndrăzneață nu și-a mai făcut apariția de foarte mult timp. Se pare că i-a venit rândul pentru că în urmă cu câteva ore eram o timidă și jumătate care se gândea cum ar putea să-i spună lui Noah să vină cu ea pe plajă fără să se simtă stânjenită.

-Unde?, întreabă curios ca un copil mic.

Îl privesc pentru câteva secunde și mă gândesc dacă să îi spun sau nu, dar unde ar mai fi surpriza?

-Vei vedea. Doar i-ați un șort pe tine, îl sfătuiesc și cobor scările pentru a mă arunca pe canapea și a aștepta să-și facă apariția.

În timp ce așteptam mă gândeam la cum ar fi ca eu și Noah să fim prieteni în adevăratul sens al cuvântului, dar cred că nu voi afla niciodată. Știu că va pleca atunci când va termina studiile și nu voi știi niciodată dacă el se va mai întoarce să-l găzduim sau va alege pur și simplu să-și găsească altă locuință pentru a-și putea finaliza studiile aici, în L.A. E ceva cu dus și întors și habar n-am dacă atunci când va pleca se va mai întoarce la mine...adică în casa noastră.

Mi-am scuturat mâna ca și cum risipeam un nor imaginar de gânduri și am observat că a trecut destul de mult timp și mă întrebam dacă deja se răzgândise în privința ieșirii noastre la plajă.

-E totul în regulă aici?, întreb de după ușa care mă împiedică să văd ce se întâmplă atunci când ajung în fața camerei sale.

-Am uitat să menționez că nu am niciun șort, spune ușor stânjenit.

-Oh, desigur, spun puțin jenată că nu m-am gândit la asta. O să-ți aduc ceva de la Liam, zic plecând spre camera fratelui meu.

Se pare că azi vrea să-și facă apariția și latura mea pusă pe glume. Spun asta pentru că după ce am cotrobăit prin dulapul lui Liam am ales cel mai nostim șort din câte am văzut vreodată.

-Uite, spun aruncându-i șortul care avea desenat pe el pisici drăguțe.

-Cred că glumești, spuse râzând. În regulă, zise după secundele în care a râs de șortul care se afla în mâinile sale. Să vedem ce pot face pisicuțele astea.

Pentru un moment am crezut că va ceda, dar când îmi aruncă niște priviri cu subînțeles îl las să se schimbe. Măcar nu a fost ca una din acele scene când băiatul se dezbrăca în fața fetei fără nicio jenă, iar fata își acoperea ochii și roșea încât de abia deosebeai fața ei de o roșie.

Deci concluzia e că m-am uitat la prea multe filme.

Când Noah ajunge jos îi arunc cheile mașinii lui Liam pe care le prinde cu ușurință de parcă face asta în fiecare zi.

-Parcă nu mai voiai ca un pericol public ca mine să-i mai conducă mașina fratelui tău.

În regulă. Poate am fost un pic prea răutăcioasă cu el, dar cine n-ar fi dacă ar afla că acest băiat era să-i calce cea mai bună prietenă?

-Prinde, spune azvârlindu-mi cheile. Ai mei au rezolvat treaba cu mașina.

Desigur că au rezolvat-o, iar eu arăt acum ca o fraieră.

-Oh..., spun surprinsă și puțin rușinată.

Ieșim din casă și ne îndreptăm spre mașina sa care era parcată în fața casei.

Cum de nu am observat-o?

La naiba cu spiritul meu de observație care și-a luat zborul și s-a dus pe călduroasele și relaxantele plaje din Los Angeles.

-După tine, aud din dreapta mea și ușa este deschisă de către Noah.

-Deci?, întreabă privindu-mă. Presupun că șortul ăsta ridicol de amuzant va atrage privirile întregii plaje, spune și pornim spre locul unde aveam de gând să-l duc sau mai degrabă să mă ducă el.

Speram ca plaja să-i placă la fel de mult pe cât îmi place mie și mai speram și ca lucrurile să nu o ia razna și să se sfârșească cu unul dintre noi înecat pentru că niciodată nu știi ce e posibil să se întâmple între mine și Noah. Speram să fie o zi bună pentru că era ultima zi în care mă simțeam cu adevărat desprinsă de realitate și avea să fie și ultima zi pe care mi-o petrec atât de aproape de Noah.

Hei, voi! Mulțumesc pentru că citiți =)))) Voiam să vă spun că zilele trecute, mai exact pe 8 august, am făcut un an de când m-am apucat de scris, deși de abia cum câteva luni am postat primele capitole ale acestei cărți.

Sunt foarte bucuroasă să scriu ceea ce îmi trece prin cap și să văd că oamenii citesc ceea ce scriu. Mă minunez de fiecare dată și nici acum nu îmi vine să cred că am fãcut asta.

Anyway, atât am vrut să spun. V-am lăsat =)) Xx.