Numărând stelele

Noah

Primele mele săptămâni la universitate au fost chiar mai bune decât m-aș fi așteptat. Studenții sunt destul de sociabili și prietenoși, iar profesorii, după părerea mea sunt modele cool de urmat în viață. Trebuie să recunosc că stilul de aici e diferit, dar pot spune că m-am adaptat, chiar dacă era mai greu să înțeleg engleza celor de aici și lor le era mai greu să înțeleagă ușorul meu accent britanic pe care în casa Stewart am încercat să-l controlez și maschez pentru că nu vreau să fiu un ciudat pe care nu-l înțelege lumea. O problemă pe care o am în vedere e aceea că nu îmi pot controla accentul când sunt agitat sau nervos.

Îmi place noul capitol pe care l-am început când am decis să vin aici. Îmi place universitatea și tot ce înseamnă L.A. Mi-aș dori ca Jackson să poată fi aici doar pentru a trăi ce trăiesc și eu.

Azi am terminat cursurile mai devreme așa că am plecat imediat spre casă chiar dacă am fost invitat la un suc de grupa din care fac parte la istoria muzicii. Cu altă ocazie sigur o voi face, dar oboseala care m-a cuprins în ultimele zile mă face să mă comport ca un bătrânel irascibil.

Conduceam relaxat spre casă și eram în apropierea unei clădiri mari și impunătoare, cu un nume cunoscut chiar dacă nu știu unde l-am mai auzit, dar după câteva secunde de căutat prin amintirile mele mi-am dat seama că acesta este liceul unde învață Rosie. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că distanța dintre universitate și liceul ei nu este atât de mare.

Asta e interesant....pentru mine.

În timp ce mă gândeam am ajuns în dreptul clădirii despre care vorbeam și ceva mi-a atras atenția. Rosie escaladând porțile liceului și un gardian strigând după ea. Imediat ce a reușit să sară de la o înălțime considerabilă pentru ea mi-a ochit mașina prin mulțimea de mașini în care eram și am văzut-o cum se îndrepta în fugă spre mine, deschizând apoi portiera și așezându-se pe scaunul din dreapta gâfâind.

-Bună și ție!, spun total surprins de apariția ei.

-Calc-o, spune uitându-se în direcția din care a venit.

Am ambalat motorul și am luat-o în viteză spre casă.

-Ce tocmai s-a întâmplat?, întreb nedumerit și încă uimit de ce a făcut.

-Nu tu mi-ai zis să fiu îndrăzneață?

-Ți-am zis să fii îndrăzneață, nu să chiulești de la școală.

Mă simțeam ca un adult când îi făceam morală și mi-am jurat că nu voi face asta niciodată, dar m-am înșelat. Acum știu cât de bine se simțeau părinții mei când îmi făceau mie asta.

-De ce ai făcut asta?

-Poți doar să conduci ca să ajungem odată acasă?, spune dându-și ochii peste cap și făcându-se confortabilă în scaun.

Tocmai am creat un monstru. O să fie amuzant.

-De fapt..., începe ea. E prea devreme să fiu acasă deci mă poți lăsa la local.

-Tatăl tău o să mă omoare dacă o să afle că în loc să-ți car fundul înapoi la școală te-am ajutat să pleci de acolo.

Pufăie și se lasă în scaun de parcă acesta ar putea să o înghită.

-Doar lasă-mă la local și totul va merge cum trebuie.

-Știi că îl vor anunța pe domnul Stewart, nu?, întreb de parcă nu ar fi deja evident.

-Am rezolvat asta cu Hank, gardianul. A fost o nimica toată.

-De asta fugeai de el de parcă viața ta depindea de a scăpa de acolo?