Numărând stelele

Noah

Am spus ceva greșit? Ce s-a întâmplat mai devreme? Ce e greșit cu ea? . Nu e ca și cum am întrebat-o dacă vrea să ne căsătorim. Am întrebat-o doar despre...mama ei. Desigur. Trebuia să-mi dau seama că în această casă prezența feminină e de fapt absentă. Sunt așa un idiot!

De ce nu m-am gândit la asta mai devreme?

Poate că părinții ei s-au despărțit sau mai rău poate mama ei a...murit și sper să nu am dreptate în cazul acesta.

Concluzia e că am dat-o în bară încă din prima săptămână în care mă aflu aici. Nu e ca și cum îmi pasă atât de mult de micuța încrezută, dar nu sunt de piatră. Nu mi-aș imagina viața fără unul din părinții mei indiferent de lucrurile pe care le fac; uneori stânjenitoare, alteori enervante. Sunt părinții mei și îi iubesc.

De aceea mă grăbesc să ajung în camera bunului meu prieten, Liam pentru a reuși cumva să ies din situația asta în care m-am băgat singur pentru că nu știu să gândesc mai rapid. Las până și politețurile la o parte și dau buzna peste el și pot spune că m-am amuzat pentru o clipă de reacția pe care a avut-o. Mi-am mai dat seama de ceva privind înspre noptiera sa pe care se afla un ceas. E trei dimineața.

-Care e treaba, Noah?, zice Liam adormit. E trei dimineața, omule.

-Ămm...nu pot să dorm, îi zic repezit încercând să-mi repar greșeala. Nu puteam să-l întreb ceva total ieșit din comun pentru ora asta.

-Te poate ajuta Rosie. Și ea a avut perioade de insomnii.

Glumești, Liam? Abia am scăpat din gura leului și vrei să mă întorc acolo? În plus, cum aș mai putea da ochii cu ea după întrebarea aia stupidă? De fapt, de ce e vina mea că familia asta are secrete? Perfect. Acum mă contrazic singur.

-Știi ceva? Cred că deja mi-e somn. Ne vedem dimineață, spun deja tulburat și stânjenit de tot ce s-a întâmplat până acum.

Mă îndrept spre camera mea și mă arunc în pat. Privesc tavanul și mă gândesc la tot ce-mi trece prin cap. Amintiri, gânduri de viitor, chiar și glume proaste cu cioc cioc pe care i le spuneam prietenului meu cel mai bun din Londra, Jackson.

Oh, cât îmi lipsește tipul ăla.

Ideea e că mă gândeam la mult prea multe lucruri și minutele treceau și se transformau în ore, iar eu nu puteam pune geană pe geană. Așteptam doar să vină dimineața și să vorbesc cu Liam despre familia lor ciudată. Nu știam dacă aveam să scot ceva de la el, dar merita să încerc. Liam pare mult mai deschis și mai normal decât sora lui mai mică. Sunt diferiți. Pe lângă diferența de vârstă, în afară de culoarea părului nu-i aseamănă nimic. Ochii lui sunt căprui, ca cei a-i domnului Stewart, iar ochii ei de un verde care se schimbă în funcție de dispoziție, fiind deschis atunci când e bine dispusă și închis atunci când e nervoasă. Până și înălțimea era un lucru diferit. Ea e un pitic de grădină pe lângă el, care are cam aceeași înãlțime ca și mine. Fizicul nu e ceva pe care să te bazezi să demonstrezi că ei doi sunt frați.

Continui să bat câmpii până adorm și la câteva ore sunt trezit de alarma pe care nu am ezitat să o pun dacă voiam să-l mai prind pe Liam acasă și din nou apare întrebarea: Cum se trezește omul ăsta așa devreme?. O întrebare la care nu voi putea răspunde niciodată.

Mă îmbrac și cobor repede în bucătărie pentru a-l găsi pe Liam deja aranjat și gata de o nouă zi.

-Uite cine s-a trezit!, glumește el pe seama mea.

-'Neața și ție!

-Să trecem la subiect!, îmi spune și mintea mea procesează până mă luminează cu următoarea lui propoziție. Știu că nu aveai insomnii azi-noapte - îmi aruncă o privire destul de intimidantă. S-a întâmplat ceva cu ciudata de soră-mea sau ceva?

Jackpot. Cum de și-a dat seama? E medium sau ceva care are legătură cu cititul gândurilor?

-Ămm..., încep eu să mă bâlbâi. S-a întâmplat ceva aseară.

-Ce vrei să spui?, a spus încruntându-se și începând să se agite.

-Am jucat un joc stupid.

Cel mai stupid.

-Ce joc?, întreabă suspicios.

Am jucat poker pe dezbrăcate, îmi zic ironic în cap. Ce s-ar fi putut întâmpla între mine și micuța inocentă pentru a atrage asupra mea aceste priviri suspicioase? Niciodată nu se va întâmpla ce își imaginează el că s-a întâmplat. Oh, Doamne. Peste cadavrul meu!

-Nu, nu, nu, îi zic și dau frenetic din cap. Nu te gândi la ce cred eu că te gândești.

-La ce crezi că mă gândesc?

Îmi pune capac. Discuția asta se duce spre o zonă mult prea complicată așa că decid să-i zic direct ce s-a întâmplat aseară.

-Uite, frate, zic deja sătul și obosit. Am jucat un joc stupid cu întrebări și n-am făcut altceva decât să o întreb de mama voastră.

Odată ce am spus cuvintele parcă l-am lovit cu ele peste față pe Liam. A avut o reacție ciudată și totodată îngrijorătoare. Imediat ce a auzit toți mușchii i s-au încordat, fața i-a fost brăzdată de mici cute și privirea parcă era una mai întunecată și mai tristă în același timp. Doar câteva cuvinte i-au schimbat radical starea sa bună pe care o are în fiecare dimineață.

-E complicat, îmi zice după mai multe minute de liniște. Nu cred că ar trebui să știi sau cel puțin nu cred că ea vrea să afli vreodată, dar îmi ești prieten și oricum vei afla într-o zi. Nimic nu poate fi ascuns atâta timp și în plus, Rosie vrea să creadă că nu mai știe nimeni, dar câțiva ani am avut o reputație pe aici.

-Ce fel de reputație?, îmi iese întrebarea pe gură imediat.

-S-a dovedit că mama avea probleme mintale sau cel puțin așa ne-a zis tata. Doar că nu era așa. A fost totul o prefăcătorie și un spectacol de ochii lumii pe care toți vrem să-l uităm. S-a folosit de noi trei pentru a ne exploata cât mai mult din toate punctele de vedere. Ideea e că după câțiva ani de la prima ei prefăcătorie cu problemele mintale sau cum le numea ea, i-a cerut divorțul tatei și s-a cărat de aici fără ca măcar să dea explicații. Tata a lăsat-o liberă. A semnat actele și din acel moment tot ce a însemnat familia noastră a dispărut odată cu ea. Rosie avea doar problematica vârstă de paisprezece ani când s-a întâmplat asta. Avea probleme. Începutul primului an de liceu, acomodarea și gurile rele care o numeau "fiica unei nebune". Avea acele izbucniri și revolte adolescentine. Noroc cu Landon și Samantha, zice și termină de spus întreaga poveste.

Presupun că fata e prietena ei cea mai bună, dar băiatul? Cine e?.

Serios? Doar asta am auzit din ce mi-a povestit Liam? Dumnezeule, ce e greșit cu mine? Povestea aia a fost cea mai tulburătoare chestie pe care am auzit-o până acum. Nu e de mirare că puștoaica, adică Rosie, nu vrea să vorbească despre ea. E ceva deprimant și total nedrept.

-Oh..., e tot ce pot spune.

-Încearcă să eviți subiectul oricum, amice, îmi zice și mă bate pe umăr. Ne vedem când ies din tură.

Și am rămas singur în casa asta care a devenit altceva pentru mine. Nu o mai asemăn cu o casă plictisitoare, ci mai degrabă o casă deprimantă. O casă destul de mare, dar care pare goală. Până și fotografiile din casa asta sunt doar cu ei trei. Nimic cu presupusa lor mamă dispărută. Doar ei trei. Echipa perfectă.

Pot spune doar că mi-a crescut respectul pentru domnul Stewart, dar micuța inocentă tot va trebui să mă suporte pentru că ăsta sunt eu. Eu plin de glume care pentru ea sunt proaste și știu și eu asta, doar că prefer să nu o zic cu voce tare. Eu cel care o va învăța ceva de se numește a ieși din tipare, pentru că viața ei mi se pare o rutină de la stilul de viață până la activitățile pe care le face. Ceva total greșit.

Micuță războinică, nici nu știi ce te așteaptă.