Numărând stelele

Noah

Mă amuză teribil acest ''război'' dintre mine și micuța inocentă. Nu știu de ce, dar îmi place să o numesc așa și îmi place să-i văd partea aceea care ar vrea să mă omoare dacă ar putea. Îmi place să o văd cum se aprinde din cauza mea. Îmi place să enervez oamenii și ea se va afla printre posibilele mele ținte pentru că timpul liber pe care îl am până încep cursurile îmi omoară creativitatea. Spun asta pentru că de o oră încerc să compun linia melodică pentru piesa ce urmează a fi compusă de la cap la coadă de mine.

Câteva note. Mă blochez. O iau de la capăt. Mă blochez din nou.

Ce e greșit cu mine? Nu am avut niciodată un blocaj și chiar nu vreau să cred că trec prin unul chiar acum. Nu se poate una ca asta.

Inspir. Expir. Încerc din nou. Nimic.

Blocaj. Cuvântul ăsta nu înceta să-mi răsune în minte. Nu voiam să accept asta, dar se pare că asta era situația în care mă aflam acum și nu înțeleg de ce. Care sunt motivele pentru acest blocaj? Am obținut tot ce mi-am dorit. Sunt fericit acum. Sau eram până să apară și acest blocaj în viața mea, la momentul cel mai nepotrivit.

De obicei blocajul apare din cauza unor lucruri pe care eu nu le regăsesc la mine. O boală fizică, o depresie, sfârșitul unei relații, presiune financiară sau senzație de eșec. Nimic din toate astea nu are legătură cu mine, din contră nu am nicio boală fizică sau depresie ci sunt al naibii de fericit, am o relație stabilă de doi ani, am bani cât să-mi ajungă pe durata șederii mele aici și nicio clipă nu mă îndoiesc de mine și abilitățile mele în muzică.

Atunci de ce m-a ales tocmai pe mine acest blocaj?

Nu mă aștept să-mi primesc răspunsul prea curând, dar mă aștept ca următoarele săptămâni să fie cele mai chiuitoare din câte au existat în viața mea. Vor fi doar nopți nedormite și o frustrare de nedescris.

De ce nu pot termina niciodată ce am început?

Habar n-am. E printre cele mai mari defecte de care vreau să scap, dar se pare că nu vrea să dispară. Se ține scai de mine și nu o să-mi dea drumul prea curând.

Dispari odată, blocaj stupid!

Încerc pentru ultima dată să mai cânt ceva, dar sfârșesc prin a lovi cu nervozitate corzile chitarei.

-Ce ți-a făcut chitara aia, prietene?, mă întreabă Liam intrând în camera mea și acum mă gândesc că ar fi bine să închid ușa de tot și să nu o mai las crăpată.

-Doar o parte care nu-mi iese, mint eu.

Nu vreau să spun cu voce tare că sunt într-un blocaj. De abia am recunoscut asta în mintea mea și cred că dacă rostesc cuvântul ăla chiar voi fi o cauză pierdută.

-În regulă. Cred că ți-am promis o petrecere, amice, iar diseară chiar are loc una.

-Mă bag, zic fără să gândesc.

Vreau să scap puțin de tensiunea asta pe care mi-o provoacă acest blocaj stupid.

-Sã fii gata la zece, mă atenționează. Acum, spune și se îndreaptă spre ușă, voi dormi câteva ore. A fost o zi al naibii de grea. Ne întâlnim în fața casei, în regulă?

-În regulă, spun după care îl văd dispărând după ușa care de data asta e închisă.

Și am rămas singur cu chitara pe care decid să nu o mai chinui atât și să o las deoparte. Încerc să compun niște versuri care poate m-ar ajuta să continui linia melodică, dar nimic. Sunt la fel de sec precum un banc de foarte prost gust.

Blocaj. Stupid.

Chiar trebuie să găsesc ceva pentru a ieși din starea asta pentru că e cea mai proastă stare pe care am avut-o vreodată. Si cum nu pot nici măcar să găsesc o soluție care să mă poată scoate din asta frustrarea mă duce pe gazonul din fața casei în care mă tolănesc și privesc cerul pe care se pregătesc să apară stelele.

Oare așa va fi viața de muzician? Vor mai exista blocaje pe lângă cel pe care îl am acum? Îmi pun întrebarea asta pentru că nu vreau să mai trec niciodată prin așa ceva. E oribil să știi ce vrei să faci, să ai ideea, dar să nu o poți exprima nici prin cuvinte, nici prin muzică. E ca și cum ai vrea să vorbești, dar nu o poți face. E ca și cum ai mâinile legate. Aș vrea să mă gândesc la altceva.

Oare ce fac ai mei? Presupun că dorm din moment ce aici e opt seara, iar în Londra e trei dimineața. De cum se vor trezi mama deja mă va suna ca să mă verifice, tata îi va spune să o lase mai moale, iar Olivia se va uita la cei doi cum vor discuta pe baza subiectului ''de ce l-am lăsat să plece pe un alt continent?''. Se vor contrazice un timp, apoi vor încerca să se convingă reciproc că nu a fost o idee proastă și că așa va începe viața mea de adult.

E băiat mare. Se va descurca.

E ceva ce ar zice tata doar pentru a o liniști pe mama.

Și dacă nu e așa?

E ceva ce ar zice mama doar pentru a-i schimba părerea tatălui meu care, în schimb, o va lua în brațe, o va strânge la piept și îi va șopti că totul va fi bine.

Cam așa văd situația de acasă în lipsa prezenței mele, cunoscându-i pe ai mei mai bine decât se cunosc ei. Îmi ador familia chiar dacă am plecat din Londra doar ca să fiu mai departe de ei. Cine ar auzi asta m-ar declara nebun sau bipolar, dar cred că ăsta e pasul care mă va ajuta să mă realizez. Cred că viața pe cont propriu poate schimba omul imatur din mine și voi fi capabil să-mi asum riscuri, să fiu responsabil de acțiunile mele. O să fiu omul pe care ai mei au vrut să-l vadă mereu și nu-i voi dezamăgi. O să le demonstrez că tot ce fac eu acum nu e degeaba. O să vreau ca atunci când mă întorc definitiv acasă să-i privesc în ochi și să le spun: Am reușit.

De abia aștept să ajung acolo, în viitorul apropiat.

Cred că singura pe care am exclus-o din toate gândurile mele e iubita mea Christine, care parcă a simțit asta și mă sună chiar în momentul ăsta. E nouă seara. Nu pot să cred că am stat o oră aici, gândindu-mă la atâtea lucruri și că în Londra e patru dimineața iar ea nu doarme din cauza mea. Îi răspund în timp ce mă îndrept spre intrarea casei, ca mai apoi să urc până în camera mea pentru a purta o discuție privată cu ea, care cred că mă va face să mă întorc pe gazonul din curte pentru că deja simt că mă sufoc de la atâtea întrebări. Mă simt ca la un interogatoriu.

Seara asta va fi una plină.