Numărând stelele

Rosie

Au trecut două săptămâni de la dezastrul de la ziua mea. Îmi doresc să pot spune că totul a revenit la normal, dar e exact invers. Mereu e o tensiune ciudată în casă și deși mama și-a luat tălpășița în seara aceea încă simt că e ceva ciudat cu tata care în ultima perioadă e mai des acasă, așa cum a promis. În plus, acum e mult mai atent cu supravegherea mea și urăsc asta. Dacă înainte Liam îi ținea locul, acum mă simt de parcă am doi tați care se tem că voi fugi de acasă, așa cum am făcut de ziua mea doar pentru că mă simțeam încolțită. Apoi mai sunt și prietenii mei care se comportă la fel de ciudat și care au făcut uitată ziua mea de naștere, deși eu nu am uitat că prietenul meu cel mai bun m-a sărutat și apoi a dispărut.

Iar acum mă aflu la ora doamnei Dunn, mama Samanthei, profesoara noastră de literaturã și chiar și psihologul liceului, iar acum ajung la concluzia că poate asta este și cauza abilității de citit oamenii a lui Sam. Toată lumea știe cât de pricepută este doamna Dunn în ceea ce face și chiar dacă e mama lui Sam, la școală nu arată asta și o tratează la fel ca pe ceilalți elevi, deși bârfele cum că Sam e doar o roșcată fără creier și că mama ei îi umflă notele zburau prin fiecare colț al liceului până când Sam a ajuns să câștige primul loc la concursul anual între licee unde puteai să alegi orice materie doreai, iar ea a ales desigur literatura doar pentru a demonstra de ce e în stare când i-a zdrobit pe tocilarii de la liceele rivale. Și uite așa a scăpat de gurile rele, chiar dacă se mai aude rareori câte o bârfă ici-colo.

Privind-o cum ascultă ceea ce ni se predă pot vedea cât de interesată este de subiect, spre deosebire se mine care arunc cu ghemuri de hârtie în ceafa lui Landon, primind o privire nervoasă când se mai întoarce din când în când la mine pentru a-mi spune să încetez.

Vezi să nu!

Se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic de ziua mea, iar de fiecare dată când vreau să abordez subiectul intervine ceva sau pur și simplu evită discuția. Și asta se întâmplă repetitiv de două săptămâni afurisite. M-am săturat de scuza cu antrenamentele la fotbal, telefonul care nu sună niciodată, dar la care se preface că răspunde și își ia tălpășița sau orice altceva care împiedică discuția pe care urma să o avem.

Nu vreau să se schimbe ceva între noi. E ciudat să mă rog întotdeauna să nu rămân singură cu el într-o încăpere sau să alerg după el doar pentru a schimba două vorbe. E de-a dreptul epuizant.

Apoi mai e și Samantha care îmi spune să nu mai fim doi tocilari și să ieșim împreună, deși ea respectă cu strictețe pactul acela stupid. E atât de ciudat cum ea ar crede că eu și Landon am putea fi vreodată împreună. Îl iubesc pe idiotul ăla, dar niciodată nu mi l-aș imagina mai mult decât cel mai bun prieten și mereu vom rămâne în zona prieteniei.

-Psst, șoptesc spre a-i atrage atenția lui Landon care așteaptă câteva secunde pentru a se lăsa pe spate cu scaunul pentru a mă putea auzi mai bine.

-Vreau să vorbim, Landon, șoptesc din nou pentru a nu fi auzită de altcineva în afară de el.

S-a întors puțin spre mine, încât să-i pot vedea fața din profil și mi-a șoptit înapoi răspunsul la care mă așteptam.

-Scuze, Rosie. Antrenament la fotbal.

Abia acum i-am observat jacheta cu emblema și culorile echipei. Îmi amintesc cât de ușor a intrat în echipă pentru talentul lui la fotbal. Deși nu era cel mai bine făcut atunci, a impresionat antrenorul cu talentul lui la lovituri libere. Asta și faptul că e foarte rapid.

-Vreau doar două minute, încerc să-l conving din nou.

În loc de un răspuns îl văd doar cum revine la poziția inițială și cum își face de lucru cu un pix la sfârșitul caietului.