Numărând stelele

Rosie

Mergeam cu pași apăsați spre casă gândindu-mă cât de ciudată am putut fi atunci când l-am văzut din nou pe Jeremy. Știu că e normal să-l văd din moment ce stăm în același oraș, dar speram că va pleca undeva departe de aici pentru a face facultatea. Sună ca și cum aș fi cel mai oribil om de pe planetă când mă gândesc ca el să plece din orașul în care a copilărit în altă parte doar pentru că lașitatea mea e mai puternică decât empatia în momentul acesta.

Și poate că nu trebuia să fug. Poate chiar trebuia să dau ochii cu el și să mă port ca un om normal care desigur i-a dat papucii fără să spună altceva decât "îmi pare rău".

Ce fel de om face asta? Desigur. Eu.

Am crezut că dacă îl voi lăsa liber și nu-l voi trage în amărăciunea mea îi va fi bine, dar am ajuns să mă ascund de el de prima dată când ne-am întâlnit după despărțire și atunci am luat-o din nou la goană ca o lașă. Știu doar că ne-am privit în ochi înainte să dau bir cu fugiții. Ochii mei spuneau jalnicele cuvinte " Îmi pare rău, a trebuit să o fac pentru tine ", iar ochii lui spuneau " De ce ai făcut asta?".

Apoi s-a mutat într-un cartier mai îndepărtat și nu l-am mai văzut de atât de mult timp că aproape uitasem de existența sa. Iar acum dau peste el din ce în ce mai des de parcă întreg universul și-ar bate joc de mine.

Cred că deja m-am obișnuit cu glumele proaste ale universului.

Vreau să mă mut în Antarctica.

Odată ce am ajuns acasă m-am baricadat direct în camera mea pentru a-mi derula în continuu momentul când doamna Dunn mi-a așezat testul plin de tăieturi roșii pe bancă și privirea ei dezamăgită când am privit-o în ochi. Habar n-am cum am reușit să iau nota patru. De obicei mă descurc bine la testele ei și pentru acesta chiar am crezut că am învățat destul, dar se pare că m-am înșelat amarnic.

Și acum mă întreb: Ce e greșit la mine? Când s-au schimbat lucrurile atât de mult?

Apoi aud un ciocănit și mă întreb cine o fi la ușa camerei mele până îi văd capul cuiva strecurându-se prin crăpătura ușii.

-Rose, crezi că poți veni până jos? Trebuie să vorbim, îmi spune după care închide ușa și pleacă.

De ce am un presentiment rău în legătură cu acest "trebuie să vorbim"?

Stau două minute pe gânduri, dar apoi îmi amintesc că sunt așteptată de tata, deci îmi fac curaj și cobor la bucătăria unde avem prea multe discuții serioase în ultimul timp.

-Despre ce vrei să vorbim, tată?, întreb făcându-mă confortabilă pe un scaun.

Are o privire dezamăgită când mă privește. E exact aceeași privire pe care mi-a dat-o când a aflat de bătaia cu Katherine.

Oh, nu!

-Ce se întâmplă cu tine, Rose? Ce naiba se întâmplă?

Vorbește pe un ton calm, dar văd cum se abține cu greu să nu izbucnească.

-Ce vrei să spui, tată?

Poate că fac pe neștiutoarea în acest moment, dar măcar încerc să mă salvez puțin de la înec.

-Nu te mai recunosc. Nu te mai recunosc, Rosie. Cine este fata aceasta care se bate la școală, care ia note mici și care nu în ultimul rând chiulește? E o delincventă, iar eu nu am crescut o delicventă. Am crescut o tânără domnișoară care mă făcea mândru de fiecare dată când o priveam, spune dând frenetic din cap.

-Nu sunt o delicventă, tată, încerc să mă apăr și să-mi păstrez și eu calmul care e gata să plece într-o vacanță cât mai curând. Nu-mi spune că tu n-ai chiulit de la școală niciodată, că n-ai luat note mici sau că nu te-ai încăierat vreodată cu cineva pentru că nu te-aș crede.