Numărând stelele

Rosie

În capul meu vâjâiau doar scuze pentru a scăpa de explicațiile pe care trebuia să i le dau tatei pentru că am plecat fără să spun nimănui și pentru că din toată lumea am plecat fix cu Noah. Mi se pare amuzant faptul că eu încerc să-l îndepărtez de mine, iar el se apropie din ce în ce mai tare. Mi se pare amuzant și faptul că indiferent de insultele și aciditatea mea el rămâne la starea lui tipică de băiat optimist și care vede totul roz, iar asta nu face decât să îl urăsc și mai tare pentru că aș vrea și eu o atitudine atât de pozitivă, dar se pare că m-am ales doar cu sarcasm și pesimism, o combinație nu prea bună dacă mă gândesc.

Habar n-am când am ajuns acasă, dar știu că am avut nevoie de cinci minute să îmi fac curaj pentru a coborî din mașină, iar lucrul ăsta a fost și mai greu când am văzut că Noah avea o privire de ''ce naiba facem acum?''. Habar n-aveam cum aș putea să-mi fac apariția în fața tatălui meu- care probabil deja a anunțat poliția când nu eram de găsit, după atâtea ore în care n-am făcut altceva decât să mă cert cu Noah, să am o ieșire nervoasă, să privesc stelele dintr-un loc absolut superb în timp ce îmi bate inima nebunește doar pentru că Noah stătea prea aproape de mine și în sfârșit să decid să mă întorc acasă.

Curtea era goală, semn că petrecerea s-a terminat, ceea ce mă fac să mă întreb cum a reacționat lumea având în vedere absența mea. Probabil că s-a terminat la fel de repede pe cât a început.

-Crezi că te descurci cu asta?, îl aud pe Noah care e la câțiva pași în spatele meu.

Oftez zgomotos, oprindu-mă și răspunzându-i încă stând cu spatele la el.

-Nu știu.

În momentul ăsta mă gândesc doar la ce s-a întâmplat cât am lipsit, la îngrijorarea tatei și la faptul că sunt o persoană oribilă și lașă. Am fugit ca o lașă când puteam să pun punct trecutului tumultos pe care l-am avut.

-Suntem amândoi în asta, îl aud din nou pe Noah, care m-a ajuns și care încearcă să mă încurajeze punându-mi mâna pe umăr și ținând-o acolo în timp ce zâmbea și spunea că totul va fi bine.

Totul va fi bine.

Nu prea cred.

Urăsc faptul că el încă mai are o urmă de calm și relaxare în timp ce eu sunt agitată și nu-mi găsesc cuvintele. Urăsc faptul că încă mai poate zâmbi și încă mai poate fi optimist, chiar dacă are motive de îngrijorare mai mare decât mine.

Aleg doar să dau aprobator din cap și să apăs pe clanța ușii pentru a intra în casă și pentru a-i vedea pe tata, Liam, Sam, Landon și o șatenă pe care n-am văzut-o în viața mea adunați în sufragerie, îngrijorarea citindu-se pe fețele lor și nu pot descrie ușurarea tatei când și-a ridicat privirea și m-a observat. Imediat ce a clipit de câteva ori de parcă se asigura că eram eu în carne și oase, a sărit ca ars de pe canapea și a ajuns la mine din câțiva pași alerți. M-a strâns în brațe atât de tare că aproape rămăsesem fără aer. Tot ce am putut face a fost să-i răspund la îmbrățișare și să sper că nu e foarte supărat pe mine.

-Unde ai fost, Rose?, mă întreabă după ce mi-a dat drumul și m-a analizat din cap până în picioare. Ne-am făcut atâtea griji.

Rose. Îmi spune Rose doar când e ceva important.

Mai bine rămâneam fără aer.

Ochii îmi fug peste tot prin casă și nu pot decât să fiu șocată de ceea ce văd. Ea. În bucătăria noastră.

-De ce nu o întrebi pe ea?, întreb revoltată, arătând spre bucătărie.

La naiba cu bunătatea tatei!