Numărând stelele

Rosie

Încercam să mă obișnuiesc cu ideea groaznică de a locui cu un cap pătrat ca Noah Collins. O să treacă repede și totul va fi bine, nu-i așa?.

La naiba cu asta!

Vreau doar să vină mai repede seara ca să pot privi stelele și să mă gândesc la multe lucruri care să mă obosească și să mă facă să dorm până dimineața fără griji.

Între timp încerc să citesc o carte sau să fac ceva care să-mi ocupe timpul, doar că ceva îmi perturbă atenția. Ușa mea deschizându-se și fratele meu intrând pe ea.

-Deci...cum ți se pare noul nostru frate?, mă întreabă aruncându-se în pat peste picioarele mele pe care le trag de sub el imediat.

Idiot. Un pierde-vară. Grosolan. Îngâmfat. Lista ar putea continua, dar aș sta prea mult pe gânduri, ceea ce i-ar da de bănuit fratelui meu.

-În regulă, mint eu.

Nu vreau să fiu oaia neagră în familia asta. Tipul ăsta s-a făcut plăcut de cum a venit de fratele și tatăl meu, dar pe mine m-a convins doar că ar trebui să plece imediat de unde a venit. Nu știu cum, nu știu de ce. Nu m-am chinuit să-l cunosc și nici nu cred că vreau să-l cunosc. În niciun caz nici el nu ar vrea să mă cunoască pe mine. Rămâne doar să văd dacă planul pe care mi l-am pus în cap va merge. Să-l ignor și să-i vorbesc doar când e nevoie. Nimic mai mult.

-Mă bucur să aud asta. Tipul chiar pare de treabă.

Vezi să nu! De treabă...

-Pare că o să mă înlocuiești în scurt timp, i-am zis știind că voi atinge partea lui sensibilă care iese mai greu din el.

-Vino aici!, spune și mă strânge în brațe ca mai apoi să mă privească cu ochii lui căprui. Mereu vei fi sora mea mai mică, în regulă? Ești enervantă uneori, dar presupun că ăsta e rolul surorilor mai mici.

Ne-am ținut în brațe timp de câteva minute și eu am decis să stric momentul pentru că e prea neobișnuit pentru mine.

-E prea ciudat, chiar și pentru noi, zic rupând îmbrățișarea.

-Și mereu strici momentul. Tipic, spune și pleacă ciufulindu-mi părul.

Urăsc când face asta. Și se pare că am rămas singură și cu părul ciufulit. Minunat.

Măcar e liniște și noaptea nu întârzie să apară așa că mă strecor ca de obicei pe fereastră spre locul meu de relaxare. Doar că în seara asta mi-am schimbat locul. Voiam să fiu mai aproape de ele, așa că m-am dus pe micul balcon din capătul holului, care era un loc destul de bun de privit stelele. Mi-am luat o pătură și m-am îndreptat spre scopul meu din seara asta cu mici rețineri pentru că trebuia să trec prin fața tuturor camerelor în care dormeau tata, Liam și Noah. Nu aveam dispoziția de a explica de ce mă plimb ca o nebună prin casă pe întuneric, aproape de miezul nopții.

Ajung pe balcon și mă așez pe jos. Liniște, sunetul nopții și eu. Perfect.

Privesc cerul și recapitulez constelațiile pe care le știu de când eram mică sau pe care le-am învățat de curând. Îmi place asta. Îmi plac stelele. Ador stelele. Îmi place să le studiez, să aflu din ce în ce mai multe despre ele. Am si un semn de naștere pe spate care arată ca o constelație. Nu știu dacă ar trebui să fie un semn care să arate pasiunea mea pentru stele sau faptul că nu mă mai satur să le privesc.

-Ce faci aici?, se aude o voce de nicăieri, dar pe care o pot recunoaște mult prea ușor.

-Aici locuiesc, mai știi?, îl iau eu peste picior.