Numărând stelele

Rosie

După câteva minute de privit stelele mă simțeam copleșită de tot ce se întâmplă acum în viața mea. Mă pregăteam să intru în casă prin același mod prin care am ieșit, dar cum deja știu că Liam doarme dus, iar lui Noah nu trebuie să-i dau vreo explicație despre faptul că e târziu și eu abia acum intru în casa mea. În plus, cățăratul pe geam nu e punctul meu forte. Da, e ciudat, dar întrebarea e, de ce să fie normal?

Lăsând la o parte gândirea mea ciudată, încerc să ajung la camera mea prin bezna totală din casă. Încercare eșuată. Prima treaptă deja îmi râde în față din cauza dezechilibrului meu care era să fie urmat de o căzătură. Urc scările. La fiecare treaptă mă rog să nu cad și să mă rostogolesc înapoi pe scări pentru că știu cât de neîndemânatică sunt. Chiar nu vreau să trezesc toată casa prin încercarea mea de a mă furișa înapoi în cameră, dar se pare că nu toată lumea dormea. Puteam vedea lumina care se strecoară prin crăpătura ușii lui Noah și glasul acestuia care purta o conversație aprinsă la telefon. Era cam agitat. Se plimba în cameră de colo colo, de parcă se simțea înghesuit de pereții acesteia. Cred că ar trebui să continui furișatul, dar ceva mă oprește.

-Ai încredere în mine? Înainte să plec mi-ai spus că ai, Christine. Mi-ai promis.

Încredere deci.

-Nu-mi pasă că locuiesc cu o fată. Nu-mi pasă de ea, înțelegi? E doar o puștoaică și eu pe tine te iubesc, iubito. E stupid și pueril ce faci acum.

Am apărut și eu în conversație. Minunat. Puștoaica de mine continuă să facă probleme în viețile oamenilor. Nimic nou.

Pe lângă asta are o iubită care mă consideră pe mine o amenințare. Asta chiar mă uimește. Nici măcar nu mă cunoaște și deja mă crede o inamică.

Când credeam că nu se poate întâmpla nimic mai ciudat...

-Termină odată cu prostiile astea, Christine.

Îl văd din ce în ce mai nervos și agitat. Se întoarce spre fereastră și își trece rapid mâna prin păr.

-Ori ai încredere în mine ori îți iei bilet de avion spre Los Angeles dacă vrei ca relația asta să nu se ducă dracului, Christine, rostește apăsat. Dacă nu vrem...adaugă după o pauză scurtă și se sprijină cu fruntea de geam.

E cumva...trist?

Cine nu ar fi? Îmi răsună în cap. Sunt o mare idioată. De ce îmi pasă mie ce face idiotul ăla? Chiar nu îmi pasă, așa că mă voi duce în camera mea și mă voi preface că nu am tras cu urechea și nu mă simt oribil pentru că am făcut asta.

***

Mă holbez la tavan încă de când m-am așezat în pat. Am din nou insomnii. Minunat.

Cobor la bucătărie pentru a lua un pahar cu lapte care sper că mă va face să adorm. În timp ce așteptam să mi se încălzească laptele pe care l-am băgat la cuptorul cu microunde privirea mi s-a îndreptat spre fereastră și am văzut pe cineva stând întins pe gazonul nostru și cu mâinile sub ceafă. Mi-am îngustat ochii și reușit să disting silueta din întuneric. Noah, zic cu o voce ca o șoaptă și tresar din cauza zgomotului pe care l-a făcut cuptorul, semn că laptele s-a încălzit. N-am apucat să scot cana pentru că picioarele mele deja se îndreaptă spre curte și mã fac sã-mi aduc aminte că dacă e ceva ce urăsc la mine e curiozitatea mea. Mă îndrept cu pași mici spre el și nici măcar nu-mi observă prezența până m-am așezat.

S-a zis cu regula stai departe de el.

-Ce faci aici?, îl întreb și aștept un răspuns.