Numărând stelele

Rosie

Urmăream cu atenție acul ceasului din biroul celei căreia încerca să scoată răspunsuri de la mine, iar eu trăgeam de timp cu fiecare întrebare adresată pentru a trece mai repede ora de consiliere pe care mi-a programat-o tata la doamna Dunn. Pur și simplu mă simțeam obligată să vin aici de parcă nu ar fi fost destul că tata m-a adus aici cu mașina în loc să merg pe jos sau cu autobuzul. Era de parcă nu avea încredere în mine, iar asta m-a durut puțin. Nu e ca și cum nu aș fi venit aici să fiu supusă unui interogatoriu.

-Mai ești aici cu mine, Rosie?, îi aud vocea doamnei Dunn și îi simt mâna caldă pe umărul meu.

Tresar și clipesc de câteva ori. Abia acum am realizat că priveam în gol și vederea mi se încețoșa treptat până să revin cu picioarele pe pământ.

-Da, sigur, răspund după câteva secunde.

Cred că eram oriunde numai acolo nu. Fizic eram pe fotoliul confortabil din biroul doamnei Dunn, dar cu gândul eram în cu totul alte părți. Mă gândeam la cum am ajuns în situația de a avea nevoie de consiliere din partea unui psiholog, la cum m-am schimbat în ultimul timp și la faptul că eu chiar am fost târâtă de propriul tată la consiliere doar pentru a nu repeta ''istoria Stewart'', așa cum a spus el. E de-a dreptul incredibil în ce circumstanțe a trebuit să aflu că tata a dat vina pe el pentru moartea bunicului. Mă întreb dacă încă mai crede asta.

-E foarte drăguț aici, încerc eu să destind puțin atmosfera.

-Mulțumesc. Sam m-a ajutat cu decoratul, îmi spune zâmbind cald. Totuși, să nu uităm de ce ne aflăm aici. James mi-a spus că ai probleme puștoaico.

-Nu am probleme, mă apăr eu.

-Nu era nevoie să-mi spună el, Rosie. Am observat și singură, doar că așteptam să vii aici de bună voie.

-N-aș prea spune asta. Tata a ținut morțiș să mă aducă el aici. Poate credea că voi merge să fac graffiti pe clădiri ca o delicventă ce sunt. Vă vine să credeți că m-a numit așa?

Poate exagerez, dar chiar nu am ajuns atât de departe să fiu numită așa chiar de propriul tată.

-E doar îngrijorat pentru tine, Rosie. La fel ca orice părinte vrea ce e mai bine pentru tine și în ultimul timp ai luat-o pe căi greșite. Ai luat o notă mică, lucru neobișnuit pentru tine, ai chiulit de la ore și nu în ultimul rând te-ai bătut, Rosie. Tu nu ești așa. Nu aceasta e Rosie pe care toți o știm și o iubim.

-De ce aveți impresia că știți cine sunt?, mă răstesc odată ce aud cuvintele ei. Toți credeți că știți cine sunt, dar vă înșelați amarnic și știți de ce?, spun în timp ce mă ridic în picioare și gesticulez cu mâinile. Nici eu nu știu cine sunt.

Doamna Dunn mă privește, dar nu schițează niciun gest. Absolut nimic.

-Cred că ar trebui să te calmezi puțin.

Cred că dacă ar fi fost altcineva aș fi plecat demult pe ușa aia la care m-am uitat în momentul meu de furie, imaginându-mi cum plec trântind-o în urma mea, dar doamna Dunn mi-a fost ca o mamă încă de când o cunosc pe Sam. Nu pot să-i întorc spatele.

-Rosie, încerci să spui că ai o criză de identitate?, aud întrebarea care m-a frământat mult timp până ce i-am găsit răspunsul.

Așa este. Aveam o criză de identitate pe care am început să o diminuez de când prima persoană care a bănuit asta a încercat să mă ajute și îmi dau seama că Noah a avut o oarecare influență bună asupra mea. De atunci am încercat să găsesc o Rosie care e demult pierdută.

-Cred că da. De fapt, sunt sigură, dar simt că o iau pe drumul cel bun. Chiar cred asta, mai ales de când..., mă opresc până să-mi duc la capăt ideea pentru că ceea ce urma să spun nu mi se părea potrivită pentru acest moment.