Numărând stelele

Noah

M-a surprins ideea lui Liam de a cânta la petrecerea de ziua micuței inocente. Nu am cântat niciodată în fața unui public și în niciun caz în fața unor adolescenți care sunt cei mai răi critici care ar putea exista vreodată. De când mă știu am visat să fac asta, să cânt pentru oameni, să-i bucur cu muzica mea și să simtă ritmul muzicii. Mereu am vrut să fac ceva pentru cei din jurul meu, nu doar pentru mine și se pare că mi-am ales destul de bine drumul.

Încă îmi aduc aminte când treceam prin fața magazinului cu instrumente muzicale și cum îmi lipeam literalmente fața de vitrină doar pentru a putea observa mai bine chitara care îmi plăcea mie cel mai mult. Acela a fost momentul când mi-am dat seama cât de mult îmi doream o chitară pentru că îl ajutam pe tatăl meu la toate treburile și dădeam o mână de ajutor mătușii mele la brutăria pe care încă o deține pentru a obține banii de care aveam nevoie pentru a o cumpăra, deși ai mei puteau să mă ajute cu asta au decis că e bine să mă străduiesc dacă vreau cu adevărat ceva. Au făcut din mine o variantă mai bună. Nu au vrut să mă târâi prin viață, ci să merg drept. Acesta e motivul pentru care nu mi s-au oferit toate pe tavă și așa le-am demonstrat că treaba cu muzica chiar e serioasă pentru mine.

Așa că momentul în care am cântat în fața invitaților a fost momentul care a spart gheața în viitoarea mea carieră de muzician. La început agitația era prezentă în fiecare milimetru al corpului meu, dar după ce am simțit și am văzut aprecierea publicului au dispărut toate emoțiile. Atunci a început cu adevărat povestea mea.

Doar că a durat puțin momentul meu de glorie pentru că sărbătorita a luat-o la goană înainte ca eu să termin și habar nu am de ce arăta de parcă a văzut o stafie și era gata să leșine în orice moment. După ce am terminat cântecul am pornit imediat spre camera ei, locul unde știu că se duce mereu când se întâmplă ceva ce nu poate suporta de față cu alți oameni, iar după minute de bătut în ușă am dat buzna peste ea, habar nu aveam ce i s-a întâmplat, dar aveam o bănuială. Am privit-o nedumerit câteva secunde după care mi-am luat inima în dinți și i-am deschis fermoarul rochiei ăleia afurisite pe care voia să o scoată cu orice preț și acum iată-ne aici, în mașina mea, mergând într-un nou loc pe care l-am descoperit, dar de care ea nu știe nimic.

-Nu mă întrebi ce s-a întâmplat?, aud din dreapta mea după câteva minute de liniște.

-Nu știu. Ar trebui?

N-am nicio idee ce aș putea spune în situația asta, dar știu că nu vreau să spun ceva ce ar determina-o să țipe la mine sau să nu vorbească deloc.

-Cineva nu era pe lista de invitați, nu-i așa?, o întreb gândindu-mă la femeia pe care am văzut-o după ce am coborât de pe scenă și care îmi părea cunoscută.

-Cam așa ceva, răspunde făcându-se mai mică pe scaun.

Cred că deja încep să fac prea multe conexiuni și simt că o să-mi explodeze capul.

-Cine era femeia aceea?, îndrăznesc să o întreb.

Au fost minute bune în care a fost liniște și doar respirațiile noastre alerte se auzeau.

-Femeia aceea....e....mama mea.

-A fost cam greu să o spui, nu?

-Știai?, întreabă ca arsă.

-Nu, dar mi-am dat seama. Ai ochii ei, spun și îi văd tristețea din ochi după ce am spus asta. Încă nu mi-ai mulțumit pentru cadoul de ziua ta, încerc să schimb subiectul. În plus, ai plecat și eu încă nu terminasem piesa. Țin să te anunț că ai fost nepoliticoasă, micuță inocentă, spun și văd cum un zâmbet i se formează ușor în colțul gurii.