Lupte interioare

XXV - Explicaţia

      A doua zi, vremea urâtă şi ploaia nu a contenit. Pentru Athena a fost o zi identică cu celelalte. Începuse să se plictisească, să intervină rutina şi asta nu-i plăcea nicicum. Simţea că nu va putea rezista în asemenea condiţii timp de un an şi că trebuia să schimbe ceva imediat, să facă ceva util, să aibă o preocupare. Să uite.

     Pe Fabio nu l-a văzut toată ziua. Plecase devreme la serviciu şi nu a revenit pe parcursul zilei. După părerea ei, acela era modul lui în care încerca să evite o întâlnire nedorită cu ea, după cele întâmplate în seara precedentă. Athena nu-l condamna pentru asta, deoarece nici ea nu era prea doritoare să-l vadă. Ba chiar, dacă acea zi s-ar sfârşi fără vreo întrevedere între ei, aceasta ar fi fost foarte mulţumită.

        Însă, când împlinirea dorinţei ei, de a nu-l vedea în seara acelei zile, devenise o certitudine, aceasta îi fusese dărâmată de un ciocănit în uşă, în urma căruia îşi făcu apariţia Fabio.

     Athena se afla aşezată pe unul dintre fotolii, răsfoind o revistă de tenis. Fabio intră, o salută încet şi se aşeză, fără să fie invitat, pe canapeaua de lângă fotoliul ei. Pentru prima dată, se putea observa, în atitudinea lui, o abandonare a superiorităţii şi autorităţii sale fireşti, luându-le locul o vădită rezervare şi o lipsă de îndrăzneală ce le avea, în acele momente, în preajma Athenei.

        Ea reveni la atitudinea ei de înainte. Evita să-l privească şi îi vorbea cât mai puţin posibil.

        - Ce faci? o întrebă el uşor, ca un fel de introducere.

        - Bine, răspunse ea foarte sec şi glaciar, iar Fabio în urma unui oftat adânc, ca şi cum îşi făcea curaj, îi zise cu fermitate:

        - Athena, cred că ar trebui să vorbim, despre...        

        - Eu cred că ar trebui să-ţi ceri iertare, pentru ceea ce ai făcut aseară. Deşi, nu ştiu cât de mult vor îndrepta lucrurile, scuzele tale.

        L-a întrerupt şi i-a vorbit foarte repede şi clar, se uită în ochii lui cu o privire înverşunată, iar Fabio părea extrem de surprins de supărarea şi mai ales de cuvintele ei şi privind-o cu fruntea ridată de încruntarea de pe chipul său, o întrebă:        

        - Să-mi cer scuze?!

        - Da, să-ţi ceri scuze!

        - Pentru ce? întrebă el, ridicând din sprâncene, păstrându-şi încruntarea.

        - Pentru ceea ce s-a întâmplat aseară, sau mai exact pentru ceea ce ai făcut aseară.

        - Te referi cumva la acel sărut?!

        - Da, la el mă refer, răspunse Athena foarte cutezătoare.        

        - Atunci, dă-mi voie să te anunţ că nu am pentru ce-mi cere scuze! Nu sunt singurul vinovat.

      Athena, auzind vorbele lui, se ridică, înverșunată, de pe fotoliu şi se postă în faţa lui, întrebându-l cu aceeaşi înverșunare:

        - Cum adică nu eşti vinovat? Acum nu recunoşti ceea ce ai făcut sau deja ai uitat?

        - Nu am uitat absolut deloc. Sărutul de aseară, dintre noi doi, nu este unul ce poate fi uitat, aşa uşor sau vreodată, îi răspunse Fabio, devenind şi el puţin înverşunat, în timp ce se ridică în picioare stând în faţa ei, impunător. Şi exact cum am mai spus; nu sunt singurul vinovat. Ok, este adevărat că iniţiativa a fost a mea, dar asta nu înseamnă că doar eu sunt vinovat.