Lupte interioare

XXXIII - Neacceptarea şi fuga

      Odată cu sosirea zilei de luni Athena şi Fabio îşi reluaseră amândoi activităţile obişnuite fiecăruia. Doar că avu loc o schimbare, el revenea acasă seara târziu, nefiind prezent la niciuna din mesele zilnice luate în familie. Vreo trei zile, din acea săptămână, trecuse fără ca cei doi să se vadă sau să-şi vorbească. Iar celelalte zile rămase, momentele petrecute împreună au fost de scurtă durată şi destul de fugare. Fabio căuta singurătatea, iar Athena observând răceala lui, crezu că are unele probleme la serviciu şi îi respectă dorinţa de izolare.

      Într-una dintre zile, când el se afla la biroul său, alături de Marius, discutând despre unele contracte pe care le aveau ambii în faţă, acesta din urmă îl observă pe Fabio ca fiind foarte absent,  îngrijorat şi pe gânduri. Încercă să nu ia în considerare starea acestuia, dar când începuse să vorbească singur şi să-l strige pe Fabio de vreo două ori ca să-l poată scoate din starea de îngândurare în care tot intra, îi zise:

        - Măi, ce ai? Nu mai pot discuta cu tine, la ce te tot gândeşti?

        Fabio făcu ochii mari parcă trezit sau deranjat dintr-un vis şi îi vorbi acestuia foarte slab:

        - Ştii ce Marius, mai bine lăsăm astea pe mai târziu. Adevărul este că nu mă simt prea bine şi nu am chef de lucru azi.

        - Ar fi bine să fie doar azi problemă, dar starea asta a ta este de când te-ai întors de la Predeal. Ce se întâmplă? Sunt probleme cu hotelul de acolo, te frământă ceva în legătură cu el? Spune-mi!

        Fabio îl privi fix, preţ de câteva secunde, pe prietenul său, neştiind dacă să deschidă gura ori nu. Apoi se ridică de pe fotoliul lui, din spatele biroului, oftă profund şi după ce făcu câţiva paşi prin birou, analizându-şi gândurile, privi afară prin fereastra imensă şi i-a răspuns lui Marius, care se uită la el îngrijorat în tot acest timp, următoarele:     

         - Ar fi atât de simplu să fie asta cauza, îi răspunse el cu un zâmbet forţat, rămânănd cu spatele. Aş prefera de o mie de ori să am cele mai grave probleme cu hotelul de acolo, decât să am ceea ce am în realitate.

        - Ce ai? Eşti bolnav sau ce? continuă acesta cu întrebările devenind şi mai alarmat.

        - Poţi spune şi asta, dar nu sunt bolnav fizic, ci mental şi sufleteşte. Problema mea, Marius, în acel moment se întoarse cu faţa la prietenul lui continuând: este că m-am îndrăgostit nebuneşte de propria mea soţie. De femeia, de care trebuie să divorţez, peste un an.

        - Poftim!! îi strigă acesta aproape şocat de cele auzite.

       - Exact cum ai auzit, i-a răspuns Fabio, suspinând cu toată apăsarea din sufletul său şi fixându-l cu privirea pe Marius, reluându-şi locul în fotoliul său.

        - Nu înţeleg, nu erai tu ăla care striga în stânga şi în dreapta că nu te vei îndrăgosti niciodată, că nu crezi în aşa ceva? Şi atunci când ţi-am spus că mama Athenei poate avea dreptate în presupunerea ei, mai aveai puţin să mă iei şi la bătaie, doar să nu te mai contrazic.

        - Acum de ce îmi mai dai şi tu în cap, cu vorbele astea? Chiar nu vezi că mă simt ca dracu'? îl întrebă Fabio pe prietenul lui fiind foarte mâhnit. Da, aţi avut amândoi dreptate, eşti mulţumit?

    Marius observă că acele cuvinte ale sale, nu făcuse altceva decât să-i înrăutăţească starea lui Fabio, în loc să-l ajute. Astfel că tăcu, nu ştia ce să-i spună şi interveni un moment de linişte în care Fabio încercă să-şi revină, apoi cu ceva mai multă calmitate spuse: