Lupte interioare

XLI - Stări multiple

Fabio reveni acasă la orele ce indicau sfârşitul serii şi fiind atât de târziu, curtea din faţa casei era destul de pustie, singurii prezenţi erau doar cei ce se ocupau cu paza pe timpul nopţii. Îi salută cu un „bună seara" repezit, pe cei pe care îi întâlnea în calea sa, evitând astfel să intre în vorbă cu ei, nevrând absolut deloc să afle de la aceştia, dacă Athena plecase sau nu. Prefera să afle singur, să intre în camera ei şi să vadă dacă ea se mai afla acolo. Deşi, fără să poată rezista tentaţiei, odată intrat în casă, privi în jurul său, vrând să observe măcar cel mai mic semn al prezenţei sau al absenţei ei.

Părea istovit, atât psihic cât şi fizic, avea atitudinea unui om complet dezolat şi lipsit de cea mai mică plăcere sau fericire în viaţă. Şi pentru prima dată, imediat ce păşi înăuntru, casa în care crescuse şi trăise, i se părea cu adevărat mare, chiar excesiv de mare, goală şi rece, lipsită de ambianţa şi căldura unei familii, întrebându-se cum de nu observase asta până atunci?

Urcând scările şi ajuns la etajul doi, imediat ce intră pe holul în care se afla doar dormitorul lui şi al Athenei, văzu cum uşa de la camera ei este deschisă uşor de către cineva din interior. Se opri şi cu inima plină de speranţă, îşi fixă ochii pe acea uşă, ce parcă nu se mai deschidea odată. În cele din urmă, îşi făcu apariţia pe ea, una dintre angajatele casei, ce împingea la un cărucior plin cu ustensile de curăţenie şi un coş cu cearşafuri, pe care tocmai le schimbase, acesta fiind şi motivul pentru care deschisese atât de greu uşa. Aceasta îl salută cu mare respect şi trecând pe lângă el, îl privi cu suspiciune, deoarece Fabio nici nu-i răspunse la salut, dar se şi uita la uşa de la camera soţiei lui încontinuu şi foarte decepţionat. Faptul că respectiva făcuse curat în dormitorul Athenei la acea oră, însemna un singur lucru şi anume, că ea nu se mai afla în casă.

Îi dispăru şi cel mai mic sentiment de speranţă. Era clar că nu mai avea la ce să spere. Athena plecase şi plecarea ei constituia suferinţa lui. Se gândea în acea clipă, că poate nu le era sortit ca ei doi să rămână împreună, că poate Athena nu-i era destinată lui în viaţa asta şi de aceea destinul a permis ca ea să-l părăsească atât de uşor şi repede.

Stătea pironit în acel loc, de clipe bune, cu gândurile ş inima complet rătăcite şi zdruncinate, arătând incapabil să se mişte. Deodată auzi voci ce păreau ale unor femei, trei la număr, şi care se îndreptau spre cel de-al doilea etaj, adică spre el. Una dintre acele voci o recunoscu ca fiind a mamei lui şi trezit din contemplarea sa de acel zgomot, se gândi că probabil aflase de sosirea lui şi acum venea la el. Se întoarse cu faţa, în momentul în care auzi paşi în spatele său şi pe doamna Emilia, vorbind fără încetare.

Odată întors, rămase înmărmurit, cu inima bătându-i năvalnic şi întrebându-se în sinea lui, dacă este realitate sau nu. Alături de mama sa, se afla Athena, cu geanta ei de tenis în spate şi care zâmbea larg cu ochii ei albaştri sclipitori, din cauza poveştii spusă de doamna Emilia.

Athena era încă acolo, în casa lui, alesese să rămână. Se uita la ea visător, parcă nevenindu-i să creadă că o are în faţa ochilor, iar ea la rândul ei îl privi cu toată căldura şi blândeţea ei, de parcă ar fi vrut să-i spună cu ochii: „N-am plecat, sunt încă aici, alături de tine."

Fabio încercă să-şi găsească stăpânirea de sine şi să se adune foarte repede, deşi interiorul îi era un întreg uragan, trecând într-un timp atât de scurt de la o stare de dezolare totală, la una plină de entuziasm şi fericire. Le salută pe cele două, zâmbind uşor, dispărându-i imediat înfăţişarea aceea de om sfârşit, înlocuind-o cu una plină de încântare, valorificându-i şi mai mult fizicul său agreabil.