Lupte interioare

XXXVI - Licărirea unei speranţe

       Pe scena acestui an îşi făcu apariţia şi luna noiembrie, iar dimineaţa din prima sâmbătă a acestei luni oferi un soare extrem de călduros pentru acel sfârşit de toamnă.

        Athena trezită de foarte devreme, chiar dacă era una dintre dimineţile sale libere, după ce alergă o oră prin pădurea de brazi, aşa cum îi era obiceiul, a ales să stea pe terasa din faţa casei şi să-şi ocupe timpul pictând lucrările de lut confecţionate de Rania. Vrând să fie o surpriză pentru fetiţă.

        Evoluţia Raniei în meşteşugul lutului era cu adevărat remarcabilă. Deşi, avea doar şase ani, din mâinile fetiţei şi din imaginaţia ei fabuloasă ieşeau lucruri extrem de frumoase şi surprinzătoare.

        Fiind şi prima dimineaţă de la întoarcerea lui Fabio, acesta pregătit să plece la serviciu, nu prea animat ştiind câte probleme, ce se cereau rezolvate, îl aşteptau, în momentul în care ieşi din casă şi privi în partea opusă a drumului său, o văzu pe Athena şi cu un pas hotărât se îndreptă spre ea.

        - Bună dimineaţa!

        - Bună dimineaţa! îi răspunse ea, uitându-se la el surprinsă parcă de prezenţa lui.

        - De ce nu ai fost la masă în dimineaţa asta? o întrebă el extrem de sobru.

        - Pentru că am mâncat mai devreme.

        - Unde?

        - În bucătărie, i-a răspuns ea foarte nonşalant, dar şi puţin confuză de acest interogatoriu.

        - Am auzit că ţi-ai făcut un obicei să mănânci în bucătărie cu angajaţii.

        - Da, aşa este.

        - Ei bine, începând de azi îţi vei abandona acest obicei, o anunţă el cu autoritatea lui naturală, revenită în purtarea sa.

        - Dar, nu vreau! îi răspunse ea fermă.

        - M-ai auzit cumva pe mine că te întreb dacă vrei sau nu? o întrebă Fabio foarte încruntat, arătând totodată şi seriozitatea vorbelor sale.

        - Dar, Fabio, acolo mă simt mult mai bine. Chiar îmi place să mănânc în bucătărie. De fapt, ce contează unde mănânc?

        - Contează! Pentru că nu sunt de acord ca soţia mea să mănânce în bucătărie, în loc să mănânce cu ceilalţi membri ai familiei şi cu mine. Aşa că, de azi vei mânca din nou în sufragerie.

        - Nu înţeleg, până acum nu te-a deranjat acest lucru, pentru că am demult acest obicei. De ce, tocmai acum?

      Athena avea dreptate, îşi făcuse acest obicei de a mânca în bucătărie cu angajaţii casei, imediat ce el a început să o evite şi să lipsească foarte mult de acasă. Adică, înainte ca Fabio să plece în călătorie, iar în acea perioadă nu părea să-l deranjeze această schimbare, ba chiar ea avu impresia că el nici nu remarcase acest lucru. Athena a preferat acel loc fiind mai comod pentru ea şi pentru că se împrietenise foarte mult cu o nouă şi tânără angajată, pe nume Andreea. Era studentă la Facultatea de Litere şi provenind dintr-o familie de ţărani foarte săraci, avea nevoie de acea slujbă pentru a se putea întreţine singură în facultate. Andreea era o domnişoară educată şi extrem de inteligentă, iar acest lucru făcuse ca cele două să se împrietenească foarte mult. Pe lângă ea, Athena se apropiase şi de ceilalţi angajaţi, oameni simpli, comuni, cu studii reduse, dar plini de omenie. Ea nu doar că le arătase acestora un mare respect încă din prima zi în care intrase în acea casă, dar îi trata pe toţi ca şi cum se aflau pe aceeaşi treaptă socială ca şi ea. Iar cu ajutorul simplităţii ei, a modestiei şi a acestei conduite îi făcuseră pe aceştia, în mod involuntar, să o îndrăgescă foarte mult şi să o perceapă ca pe una de-a lor, uitând în unele momente că este soţia lui Fabio. Tocmai de aceea, Athena se simţea bine în preajma acestora, atmosfera era mult mai degajată şi mai normală faţă de cea din sufragerie, unde totul părea fastuos şi plin de diplomaţie, alături de familia Cristofori.