Lupte interioare

XLVI - Înţelepciunea poate fi neînţeleaptă

„ Amore simul et sapere vix Jovi conceditur" - A fi îndrăgostit, şi a fi înţelept totodată, este un lucru care se întâmplă arareori, chiar şi lui Jove.

  Dimineaţa Fabio se trezi singur, în patul în care işi petrecuse noaptea împreună cu soţia sa. O căută pe aceasta peste tot în apartament, dar nu o găsi. Cu toate acestea nu se îngrijoră, deoarece se gândi la posibilitatea că Athena, pesemne trezită devreme, ieşi din cameră în linişte, pentru mişcarea de dimineaţă, aşa cum îi era obiceiul. Ar fi vrut să o sune, ca să ştie exact unde este, dar telefonul mobil nu îl luase cu ea.

    Dar, îngrijorarea se ivi atunci când trecură două ore de când el se trezise, iar Athena încă nu revenise. Sună la recepţie să întrebe la ce oră a ieşit soţia lui din hotel şi i s-a comunicat că în urmă cu vreo patru ore. Patru ore semnificau mult prea mult, doar pentru alergarea de dimineaţă, iar ceea ce-l îngrijora pe Fabio cel mai tare, era că ea a plecat singură, neînsoţită de nici unul dintre bodyguarzi.

    S-a hotărât să plece chiar el în căutarea ei pe plajă, fiind cam singurul loc potrivit pentru mişcarea de dimineaţă şi în care ea putea să se afle. Chiar în momentul, în care voia să iasă pe uşa apartamentului, sună telefonul fix. La capătul firului era recepţionera care îl anunţa că doamna Cristofori tocmai intra în hotel şi se îndrepta spre apartamentul lor. Răsuflă uşurat şi îşi aşteptă cu nerăbdare soţia, să ajungă sus.

   O întâmpină cu o îmbrăţişare caldă, spunându-i că şi-a făcut griji pentru ea şi întrebând-o unde a fost. Athena îi răspunse pe un ton inexpresiv şi rece, că a fost să facă o mică plimbare. Şi nu numai tonul ei era în felul acela, ci şi purtarea sa. Avea o atitudine, faţă de soţul ei, glaciară şi distantă, ba chiar atunci când acesta se apropie de ea să o sărute, ea se feri în mod categoric de sărutul şi de apropierea lui. Fabio era derutat, nu-i înţelegea purtarea atât de diferită faţă de acum câteva ore, o întrebă ce are, dar nu primi decât tăcere din partea ei. Apoi o obligă să-şi întoarcă chipul spre el, analizându-l cu privirea, vrând să găsească răspunsul acolo şi abia atunci observă că avea ochii umezi, iar înfăţişarea ei arăta că plânsese mult.

- Scumpa, ai plâns? o întrebă el alarmat.

     Athena nu-i răspunse nici de această dată, doar se îndepărtă de el, întorcându-i spatele.

- Îmi spui şi mie ce se întâmplă? De ce ai plâns şi de ce te porţi aşa de rece cu mine? o întrebă acesta devenind cam neliniştit.

   Ea se strădui să adopte o înfăţişare netulburată, deşi era mult prea evident că nu era ea în acele clipe, s-a întors cu faţa la el şi ferindu-se de privirea lui, zise:

- Fabio, cred că... ar fi mai bine, să... punem capăt, acestei poveşti, fără viitor, dintre noi doi şi fiecare să-şi vadă de drumul său.

- Cum!!!!! exclamă el cu stupoare. Este o glumă, nu? Este prima glumă proastă făcută în viaţa ta, nu?

- Nu, nu este o glumă, i-a răspuns ea cu privirea în jos şi cu glasul slab. Am vorbit foarte serios şi... voi rămâne fermă în hotărârea mea, da data aceasta.

    Fabio o privi înmărmurit şi după câteva secunde îi zise cu o inflexiune a vocii ceva mai ridicată:

- Athena, de ce-mi faci asta? Ai cumva amnezie şi ai uitat ce s-a întâmplat între noi doi, noaptea trecută?

- Nu, n-am uitat şi ceea ce s-a întâmplat... a fost... doar... o greşeală şi ar trebui să uităm sau doar să rămânem cu amintirea plăcută a acelui moment.