Lupte interioare

VIII - Răspunsul brunetei

În acea dimineaţă, teoretic, ea trebuia să aibă antrenamentele ei de pregătire pentru turneul de tenis de câmp, destinat amatorilor, la care avea să participe peste două săptămâni. Însă practic, era mai greu, să se poată concentra la antrenament, când ea se tot gândea dacă a luat, sau nu, decizia corectă. Antrenorul ei, care îi era antrenor dintotdeauna şi era şi antrenorul principal din club, observă lipsa ei de concentrare şi întrebând-o ce are, de ce nu se poate concentra, aceasta îi povesti absolut totul şi îl rugă să o ajute cu un sfat. Era singurul căruia i se destăinuise şi nu regretă deloc pasul făcut. Nu, numai din motivul că se simţi mai uşurată acum că putea vorbi cu cineva despre acest subiect, dar şi pentru faptul că antrenorul, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu o minte și înţelepciune pătrunzătoare, se dovedi un ajutor real prin sfatul pe care i-l dăduse. Hotărâseră de comun acord că cel mai bine era să renunţe la antrenament, din moment ce ei îi era imposibil să se detaşeze de problemele avute.

De când s-a întors de la club și-a petrecut timpul singură, în dumbravă, se pare că era locul ei preferat, care o relaxa, ascultând muzica ei preferată. Apropiindu-se ora întâlnirii avută cu străinul, s-a dus la pensiune şi după ce şi-a făcut un duş, şi-a pus pe ea o rochiţă de zi, de primăvară, plecă. Pe drum mergea destul de încet, aproape visătoare şi nu realiză că timpul trecea şi că mai erau doar cinci minute până la ora stabilită, iar ea n-a parcurs nici jumătate din distanţă. După ce trecuseră şi cele cinci minute se gândi, să verifice ceasul, afişat pe ecranul telefonului ei şi a fost foarte mirată când văzu cât indica acesta. Mări ritmul paşilor, ruşinată de imprudenţa sa. Nu îi plăcea deloc să întârzie, oricine ar fi fost cel cu care se întâlnea. Considera că este o lipsă de respect atât pentru ea, cât şi pentru cel ce aştepta.

În cele din urmă a ajuns şi ea, cu zece minute întârziere, întrebându-se dacă el nu cumva plecase, văzând că ea nu mai soseşte. Dar nu, străinul era aşezat la o masă de două persoane, aşteptând în timp ce savura un suc şi îşi plimba de zor degetele pe ecranul telefonului. Se apropie de el şi puţin ruşinată de întârzierea ei îşi ceru scuze.

- Îmi cer iertare, că am întârziat!

- Nu-i nimic, bine că ai venit, începusem să cred că mi-ai dat ţeapă. Ia loc, te rog! o îndemnă el în timp ce se ridică şi îi trase scaunul de lângă el ca un adevărat gentleman.

 Ea acceptă scaunul, se aşeză, apoi încercă să se scuze din nou:

- Nu îmi stă în caracter să păcălesc astfel, cum de altfel nici să întârzii, dar acum nu am realizat când a trecut timpul. Ştiu că asta nu este o scuză prea plauzibilă, dar acesta este adevărul.

- Stai liniştită, nu este nicio tragedie, măcar acum îmi dau seama cât va trebui să te aştept atunci când ne vom căsători. Miresele întotdeauna întârzie. Bineînţeles, în cazul în care mă vei alege pe mine ca şi mire.

O informă acesta cu zâmbetul său ademenitor pe buze şi cu o relaxare uimitoare vorbind despre acest subiect, însă ei nu i se păru deloc amuzant, fiind foarte serioasă şi rigidă, zise:

- Să înţeleg, că încă mai este valabilă propunerea dumneavoastră?

- Sigur că da! Nu obişnuiesc să vorbesc în van, ci obişnuiesc să imi asum răspunderea pentru ceea ce propun sau spun. Vrei să serveşti ceva, să mănâmci sau să bei ceva?

- Un fresh de portocale, a răspuns ea, iar domnul Cristofori dădu comanda mai departe ospătarului.

- Aşadar, care este răspunsul tău? întrebă el, oarecum nerăbdător.