Lupte interioare

XXXIV - În absenţa lui Fabio

      Athena realizând că degeaba mai aştepta o reacţie pozitivă din partea lui Fabio, în ajutorarea Raniei, mai ales că plecase fără să mişte un deget în salvarea fetiţei, se hotărî să acţioneze singură. Şi cum răul copilei venea din mai multe părţi, dar rădăcina era la mama ei, aceasta se gândi că acel rău trebuie tăiat chiar de la rădăcină. Astfel că, într-una dintre dimineţi, înainte să plece la clubul de tenis se decise să vorbească cu Ana. Şi-a ales dimineaţa pentru a se asigura că o va găsi pe aceasta cu capul limpede şi nu îmbibat în băutura consumată peste zi.

     Pentru prima dată de când venise în casa familiei Cristofori, urma să pătrundă în cealaltă aripă a casei, unde locuia Radu şi familia lui. O întrebă pe una dintre angajate care făcea curat pe holuri, unde se află camera Anei şi peste puţin timp intră în camera acesteia.

     Ana când o văzu a început să strige la ea, spunându-i cu vorbe jignitoare să iasă afară că nu are ce căuta acolo. Totuşi, Athena foarte stăpână pe ea şi pe situaţie, cu blândeţea ei nativă îi zise:

        - Ana, poţi ţipa şi poţi face câte crize de nervi vrei tu. Eu nu voi pleca de aici, până ce nu voi vorbi cu tine. Aşa că ai două opţiuni. Prima ar fi, să te înarmezi cu răbdare şi să mă asculţi sau să te faci că mă asculţi, iar a doua să ţipi şi să te isterizezi până la epuizare.

        - Ce vrei, pentru ce ai venit? o întrebă aceasta cu o răutate, ce ieşea din toată fiinţa ei.

        - Vreau să vorbim despre fiica ta. Despre Rania.

        - Ce-i cu ea?

        - Cu ea se întâmplă multe lucruri, pe care tu probabil nu le ştii. Tocmai de aceea mă aflu aici. Crezi că ne putem aşeza undeva şi să discutăm cu calm, răbdare şi cu eforturi venite din partea amândurora?

    Ana, devenind mai liniştită, în urma privirilor pline de blândeţe ale Athenei, îi arătă, cu un semn din cap, o canapea şi două fotolii aşezate în partea dreaptă a camerei. Athena se îndreptă spre ele şi se aşeză pe canapea, iar Ana i se alătură.

        - În primul rând aş vrea să te întreb ceva şi ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă mi-ai răspunde sincer, începu Athena vorbindu-i foarte elocvent. Tu îţi iubeşti copilul?

        Ana nu-i răspunse, ci doar se uită la ea cu ochii mari şi uimitori, apoi îşi lăsă privirea în jos de parcă ar fi ruşinată.

        - Înţeleg, nu este nevoie să-mi mai răspunzi, îi zise Athena. Atunci, voi reformula altfel întrebarea. Crezi că ai putea să-ţi iubeşti copilul?

        - Dar, eu îmi iubesc copilul! ţipă aceasta, foarte revoltată.

        - Bine, mă bucur să aud asta, este un pas important. Atunci va trebui să înveţi cum să-l iubeşti.

        - Ce vrei să spui? 

        - Vreau să spun că modul în care tu îţi iubeşti copilul, nu este unul tocmai ortodox şi corect. Maltratarea nu înseamnă iubire sau educaţie, Ana.

        - Ce vrei să spui, că eu îmi maltratez copilul? ţipă din nou Ana, redevenind agitată.

        - Ana, voi fi foarte directă cu tine. Prin cuvintele mele vreau să-ţi prezint realitatea aşa cum este ea, şi nu să te menajez vorbindu-ţi prin ocolişuri. Nu-mi este frică de tine sau de lipsa ta de cumpătare. Îţi voi suporta orice ţipăt, jignire şi orice ieşire nervoasă, dar te asigur că nu voi renunţa până nu-mi duc planul la îndeplinire.