Dangerous Bonds

Capitolul 34-"Boom"

~Cynthia~

Capul îmi vâjâia și corpul dorea să mai doarmă puțin. Ce s-a întâmplat? Mă simt ridicată și cărată în brațe, parfumul care îmi inundă nările era unul extrem de necunoscut. Mirosea bine. Nu-mi ridic privirea, știam cine este și nu voiam să mă uit la el. Nu puteam s-o fac.

— Deschide ușa, pronunță și pentru o secundă credeam că vorbește cu mine, dar ușa se deschide lovindu-se de perete, realizând că porunca era pentru altcuiva.

Mă așează pe o parte pe o porțiune moale. Perna și așternuturile simțindu-se cele mai catifelate lucruri pe care pielea mea le-a atins până acum. Rămân tăcută cu spatele la el, nici să vreau nu mă puteam uita în ochii lui. E un criminal. Un criminal care mă ținea închisă în casa lui.

— Rămân cu ea, vocea șoavă a Cassandrei răsuna în camera în care m-a adus.

— Nu, răspunde pront. Cynthia, odihnește-te.

Cum Dumnezeu și-a dat seama că m-am trezit, nu am scos nici măcar un pâs și nu m-am mișcat un milimetru. Abia respiram. Oare omul ăsta e om? Să ucizi cu sânge rece și să nu fii deloc afectat. Cum? Cum se poate?

Pașii lor se aud îndepărtându-se, fiind urmați de sunetul ușii închise. Mă întind în sfârșit pe spate, deschizându-mi ochii. Priveam tavanul și plângeam. Eram speriată, enervată și în suferință. Cum o să ies din situația asta? Nu m-am pregatit pentru a fii soția unui om ca Alexander Zimmermann. Nu înțeleg de ce este așa blând cu mine. Nu înțeleg ce Dumnezeu vrea să facă cu mine. Aceleași întrebări, același tip de răspuns. Inexistent. Nul.

Știa cine sunt. Știa cine sunt părinții mei și știa și că Dominic este iubitul meu. Aducându-mi aminte descrierile făurite de cei din jur, familia lui este mult prea importantă și de temut pentru oricine posedă un tupeu impresionant. Și atunci întrebarea este, de ce? De ce a făcut asta?

Nu puteam să dorm. Nu când capul meu e plin de gânduri negre. Trebuie să accept situația, să revin la planul meu de a mă juca de a mafia. Nu mă mai pot lăsa speriată de cei care ucid cu sânge rece sau de oamenii omorâți fără pic de milă. Dacă voi sta ca un iepure speriat nu voi pleca de aici și cu siguranță nu vie. Au trecut atâtea zile și nimeni nu m-a găsit.

Mă ridic în șezută, trecându-mi degetele prin claia mea de smoală. Înspectam fiecare părticică a camerei. Sunt în dormitorul lui. Dintre toate camerele pe care le ai în conacul ăsta, fix camera ta ai ales-o?

Așa cum mă așteptam, culori inchise peste tot. Pereții, mobila, draperiile, ornamentele, tablourile și hainele...toate culorile pe care le vedeam îi defineau sufletul. Unul închis și urât. Exteriorul era frumos, dar interiorul său lasă de dorit.

Dacă tot sunt în camera lui mă decid să cercetez teritoriul. Cine știe poate găsesc ceva care să fie de ajutor, deși nu cred că ar tine ceva valoros informativ în dormitor. Toate actele și secretele lui se afau în birou, dar șansele mele de a intra acolo fără el erau egale cu zero. Cheia pe care o folosea la deschidea și închidea biroul se afla permanent la el.

Pășesc în interiorul dressing-ului și sunt foarte surprinsă să văd că are și alte haine în afară de cămăși și costume. Pipăi câteva, deranjându-le din seturile perfect împachetate pe rafturile mari, căutând ceva. Orice. Dar nimic nu-mi atrăgea atenția. Haine scumpe și de calitate. Atât vedeam.

Ce puteam să fie interesant într-un dulap?

Răspunsul îl primesc imediat când zăresc într-un colț o servietă neagră. Putea să fie goală sau putea să nu fie. Mă asez în genunchi, o trag afară și o deschid. Un pistol, un cartuș, o mulțime de acte și un pașaport. Huh. Pregătit pentru orice să înțeleg. Nu eram deloc impresionată de arma sau de actele care zăceau în interior, ci de poza pașaportului. Nu era a lui, nu era a Cassandrei sau a oricui altcineva, era a mea.