Dangerous Bonds

Capitolul 7-"Sunday is boring "

~Cynthia~

  Duminica aceasta nu aveam nimic de făcut, era una din zilele alea plictisitoare. Așteptam să vină seara să pot privi cerul, să am parte de ceva mai interesant. Deși eram plictisită până la Dumnezeu și înapoi, pentru că toată lumea era plecată în treaba ei, aveam alt sentiment care îmi domina interiorul, singurătatea.

     Într-un mod straniu de ciudat, mă simțeam singură. Bineînțeles că eram înconjurată de prietenii mei și de alți oameni dragi. Astăzi așa s-a nimerit să fie toți ocupați. Nu de asta mă simt așa. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nici eu nu știu ce am. Poate e din cauza Amandei, zilele acestea avea obiceiul de a mă sufoca cu iubire, mă urmărea peste tot, stătea băgată în sufletul meu, numărând minutele până îmi va putea zice 'la multi ani'. Ființă cu mai multă iubire de oferit decât Amanda nu ...a existat ..până atunci.

    Sau poate că nu este din cauza ei, poate singurătatea mea s-a format din cauza altui lucru. Poate este doar anxietatea mea. Câteodată nici eu nu mă înțeleg, parcă nu eu aș fi mintea și sufletul corpului meu. Câteodată parcă suntem lucruri diferite, închise împreună, care nu prea știu să comunice.

    Priveam tavanul de cel mai probabil jumătate de oră. Căutăm ceva de făcut, dar fără rezultat. Mintea mea nu avea chef să se gândească la ceea ce vreau eu. Mă concentram pe a găsi ceva de făcut preț de câteva minute, dupa mă reîntorceam la același altceva.

     Mi se pare chiar foarte amuzant faptul că nu ne controlam creierul așa cum se presupune că ar trebui. Am impresia că vrea să fie independent. Vrei să nu te gândești la ceva și de a dracu numa acel ceva îți apare în minte.

    După amiaza aceasta era superbă. Erau în jur de douăzeci și două de grade Celsius, afară era foarte plăcut. Puteam merge în grădină să mă bucur de vreme, puteam înota în piscină, puteam merge pe plajă, puteam face o mulțime de lucruri. În schimb eu aleg să mă plâng, să nu-mi surâdă nici o ideea și să stau ca o tristă în pat privind tavanul.

Sentimentul de deja-vu mă lovește dintr-o dată.

*

    Mă mișc fără stâmpăr dintr-o parte în alta a camerei, de parcă asta m-ar fi ajutat să nu mă mai plictisesc. Toată lumea trebuie să facă ceva astăzi, nimeni nu are timp să iasă. Nici măcar Amanda nu-mi ținea de urât, trebuia să învețe pentru testul de luni. Eu ce se presupune că ar trebui să fac? Proiectele mele erau deja terminate, eseul cărții Fiesta era gata. Nu mai aveam nimic de facut.

Mă învârt ca un titirez stricat.

    De nervi și de plictiseală, mă trântesc în pat, scufundându-mi fața în pernă și urlând ca o nebună în ea. Supărată și pe pernă că nici somn nu aveam, o arunc în ușă lăsând să-mi scape printre buze un sunet de frustrare.

  Bun, acum ca m-am calmat ce? Ce să fac?Oficial am rămas fără idei. Ce Dumnezeu fac oamenii când se plictisesc?

Perna aruncată în ușă, care acum zăcea pe covor, îmi strică imaginea de cameră proaspăt curățată. Mă ridic de pe pat și mă aplec după ea.

— Ugh, pernă stupidă, de ce nu-ți îndeplinești scopul? mă adresez ei, aruncând-o în pat la locul său.

— Ce ți-a făcut perna? Amanda intră în cameră și o data cu ea și aura de pozitivism și amuzament.

— Nimic, asta e problema, nu mi-a făcut nimic, explic, așteptându-mă să înțeleagă problema mea cu pernă.

— Thia, ești tare ciudată câteodată, se așează pe pat și afirmă amuzată.