Dangerous Bonds

Capitolul 20- "Under the moonlight"

~Cynthia~

— Deși sunt obosită, chiar aș vrea. Trebuie întâi să-l duc pe Shadow în cameră la Tristan.

     Dominic strâmbă din nas când aude numele lui, pe mine mă amuza atât de tare gelozia lui față de puiul de panteră. Câteodată băieții au niște gelozii tare ciudate, dar cine sunt eu să-i judec. E chiar drăguț.

— Sau preferi să-l luam cu noi?

— Aștept să-l duci sus, răspunde, fără să stea pe gânduri. Îmbracă-te, afară este prea răcoare pentru tricou.

     Încuviințez printr-o mișcare, urcând scările până la camera mea. Intru pe ușă incet și în liniște, să nu-l trezesc pe Tristan, dar el stătea cu laptopul în brațe, vorbind pe Skype cu iubitul lui.

— Îl las pe Shadow aici cu tine, Dominic s-ar putea să se ia la bătaie cu el.

— Bine Cy, nu-i problemă, înmânează-mi mie pufoșenia, spune, mărindu-și ochii la revederea puiului. Se bat masculii pentru tine? mă întreabă, râzând, în timp ce îl pune pe micuț cu grijă lângă el în pat.

— Să crească puțin mai mare și pot să-i văd deja luptându-se, îi zic râzând la rândul meu.

    Deja mi-l pot imagina pe Dom peste două luni, când și Shadow o să fie mai mare, certându-se cu el care să stea lângă mine. Presimt că voi avea doi copii cât de curând.

     Apuc hanoracul din dulap, îmbrăcându-mă cu el, pentru că Dom avea dreptate, era destul de frig afară, cel puțin la ora aceasta. Îi dau un sărut puiuțului și unul lui Tristan, răsucindu-mă din două mișcări spre ușa camerei. M-a întrebat ce pun la cale și unde merg, dar i-am răspuns doar făcându-i cu ochiul, apoi părăsesc camera.

— Mergem? îl întreb pe bărbatul de lângă mine.

— Haide, am aranjat pe terasă să putem sta întinși. De data asta o să fie mai moale, promit.

     Nu apuc să-i răspund la "de data asta o să fie mai moale, promit", pentru că mă trage de mână pe terasă. Mă întreb dacă o face intenționat mereu sau o are deja în sânge și nu poate face nimic în legătură cu acest lucru.

Terasa chiar arată bine. Când a avut timp să aranjeze totul?

     În locul în care se aflau măsuța de cafea și scaunele, acum se aflau noua perne mari de canapea, dedesupt a rămas covorașul ales de Thalia, iar peste covor într-un colț era împachetată o pătură mare și gri. Semăna destul de mult cu balconul meu, dacă stau să mă gândesc bine. Îi lipseau doar cele trei seturi de luminițe.

— Wow, seamănă foarte mult cu balconul meu.

— Știu.

— De unde știi ?

— Am intuit. Am acest dar, se laudă, trăgându-mă de braț în jos, pentru a mă întinde lângă el. Ceea ce am și făcut.

     Băiatul acesta este plin de surprize, se comporta de parcă m-ar cunoaște de mult timp, dar abia au trecut două săptămâni. Două săptămâni care, după părerea mea, chiar s-au simțit ca două luni. Să nu mai pomenesc de privirile, pe care le-am tot primit de la ochii lui verzi. Imposibil să nu-ți pierzi concentrarea, când te privește în felul acela. Îl înțeleg îndeajuns încât să realizez că este ceva cu el, ceva ce ascunde, ceva ce îl face să poarte o mască. Nu neapărat de prefăcătorie, mai de grabă una de suferință. Vrea să pară dur, doar ca să nu observe cineva ceea ce se află în sufletul lui.

      Dacă am învățat ceva la psihologie, este că majoritatea oamenilor duri, au ascuns ceva în suflet și nu vor să pară vulnerabili. Lasă la iveală o rigiditate măreață și o privire de gheață pentru protecție. Am ajuns la concluzia că majoritatea oamenilor duri, sunt genul de persoane profunde și care pot avea sentimente profunde. Consider că, Dominic face parte din această categorie de persoane. Simt, poate chiar sunt sigura, că suferă. Ceva înăuntrul lui ține cu dinții de iubirea și pasiunea pe care le posedă. Nu reușește să pară atât de insensibil mereu. Probabil nu este obișnuit să fie inconjurat de atâția oameni pentru a fii constant o persoană de piatră. Sau poate nu este tocmai asa. Nici nu știu, câteodată pot fii sigură de ceva și totuși, în scurt timp mă pot îndoi de acel ceva. Când vine vorba de el, nimic nu e sigur.