Gamble on souls

Capitolul 40.

"Inima mea îi va aparține întotdeauna lui."
★

   Mă aflam în camera de motel, sprijinită de marginea canapelei, cu harta desfăcută lângă mine și telefonul luminând slab în palmă. Mai erau trei ore până la miezul nopții.

   Degetul mi se plimba absent peste inel, fără să-mi dau seama.

   –Putem să vorbim?

   Am ridicat capul brusc când Alek a intrat în cameră. Privirea i-a căzut pentru o fracțiune de secundă pe mâna mea, apoi și-a mutat-o imediat.

   –Normal. Ce s-a întâmplat?

   A închis ușa în urma lui și a rămas câteva secunde nemișcat, cu maxilarul încleștat.

   –E vorba de tata.

   Tot corpul mi s-a încordat instant.

   –Ce a făcut?

   –Încă vrei să continui cu planul?

   –Știi bine că da.

   –O să facă orice îi stă în putință să pună mâna pe tine. E obsedat de tine, Avril. Și oamenii ca el, când nu pot controla ceva... aleg să-l distrugă.

–Nu mai sunt fata pe care putea s-o controleze.

   –Nu, Avril, acum ești fata care crede că îl poate anticipa. Și asta e și mai periculos. Joci jocul lui. Și crede-mă că el deja vede mutarea cu care îți va da șah mat. 

   Am rămas nemișcată pentru o clipă, privindu-l.

   –Și ce vrei să fac, Alek? Să fug din nou? Să mă ascund pentru tot restul vieții?

   –Nu. Vreau doar să nu faci ceva nesăbuit.

Mi-am încrucișat brațele și i-am susținut privirea, deși simțeam cum mi se strânge stomacul.

   –De data asta, nu am nevoie să mă salvezi.

   –Ai petrecut ani întregi încercând să îngropi soldatul de aur, iar acum te porți de parcă niciodată n-ai încetat să fii.

   –Trebuia să o fac. Vocea mi-a rămas calmă, dar mai joasă.

   –Știu că am mai spus-o, dar vreau să știi cât de rău îmi pare că te-am implicat în toată nenorocirea asta!

   –Acum ceva timp, te-am urât. Cu timpul am înțeles că s-a ajuns în situația asta doar din cauza mea. Până și Zeke mi-a dat de ales. Manipulându-mă, dar am avut de ales. Eu sunt cea care ar trebui să-ți ceară scuze!

   –Ce-ar fi să ne iertăm reciproc? Tu să-mi ierți greșelile și eu pe ale tale?

   –Trebuia să știu că tu nu i-ai fi făcut niciodată așa ceva lui Lucy. Sau oricărei alte fete.

Vocea mi-a tremurat ușor spre final, așa că am întors privirea pentru o secundă, strângându-mi degetele.

   –Nu te mai gândi la asta și nu te mai tortura. Nu merită.

A ridicat ușor din umeri, dar ochii lui au rămas pe mine, mai blânzi decât înainte.

   –Ba da! Tu ai avut întotdeauna încredere în mine, iar eu... eu m-am purtat ca o nemernică cu tine.

Mi-am mușcat ușor buza după ce am spus-o.

   –Nu-mi pasă de greșelile tale, Avril. Singurul lucru pe care îl regret este că, undeva pe drum, te-am pierdut.

Cuvintele lui au durut mai tare decât orice reproș. Pentru că era adevărat.

   –Alek... m-am îndrăgostit nebunește de tine când aveam 14 ani. Te-am iubit ani de zile. Mi-ai oferit iubire și siguranță, printre multe altele. Dar nu mai sunt fata aia. Nu regret ce am avut. Dar nici nu pot să mă întorc acolo. Nu mai există locul ăla pentru mine.

   I-am zâmbit scurt, fără umor.

   –Dacă nu era el, crezi că noi doi mai aveam vreo șansă acum?

Pentru o clipă, întrebarea a rămas suspendată între noi. Nu pentru că aș fi vrut un alt răspuns... ci pentru că știam deja adevărul. Nu mai exista "noi". Nu în felul ăla. Inima mea alesese deja. Și nu era el.

   –Vei avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar iubirea mea față de tine nu se va putea compara niciodată cu iubirea pentru el. Cred că, oricât de stupid ar suna... a fost amor a primera vista.

–Dragoste la prima vedere...

A repetat încet, de parcă testa gustul cuvintelor.

–Crede-mă, nu mi-am dorit nimic din toate astea. Nu mi-am dorit să mă îndrăgostesc de Xander. Sunt momente în care îmi doresc să nu-l fi iubit niciodată.

Mi-am coborât privirea pentru o clipă, inspirând adânc. Sinceritatea cu care vorbeam mă lovea și pe mine.

–Dar apoi îmi amintesc. Îmi amintesc senzațiile prin care trec atunci când sunt cu el. Cum mă face să mă simt cea mai specială din lume. Cea mai strălucitoare stea. Îmi aduc aminte de toate lucrurile astea și regret că aș putea să mă gândesc vreodată la așa ceva.

–Te-a trădat. Te-a abandonat. Și, totuși, tot pe el îl alegi.

Cuvintele lui au căzut greu. Pentru o secundă, totul în mine s-a încordat.

Pentru că știam.
Pentru că duruse.
Și pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor, îl iubeam la fel.

–Indiferent de ce-a făcut Xander, inima mea îi va aparține întotdeauna lui. Așa că nu are rost să mă întrebi "ce-ar fi fost dacă el nu era". Pentru că există. Și urmează să mă căsătoresc cu el.

–Poftim?

Privirea i-a căzut instinctiv pe mâna mea. Pe inel. Îl observase de când intrase, dar abia atunci părea că înțelege cu adevărat ce însemna. Și, pentru o clipă, ceva din el părea că se rupe în liniște.

–Înțeleg.

Nu a spus-o cu furie. Nici cu reproș. Dar în ochii lui se vedea clar cât de tare îl durea.

O parte din mine ar fi vrut să spună ceva. Să repare. Să mai îndulcească adevărul. Dar nu mai era nimic de reparat.

–Tot ce îmi doresc este să fii, în sfârșit, fericită. Așa cum n-ai fost niciodată. Ai trecut prin prea multe, mult prea devreme... și meriți, măcar o dată în viața asta, să ai liniște.

A inspirat adânc, ca și cum ar fi acceptat în sfârșit realitatea. Și un zâmbet obosit i s-a întins pe față.

–Doar... sper să nu uite niciodată ce are. Pentru că eu n-am uitat.

Am deschis gura să spun ceva, dar cuvintele nu au mai venit. Pentru că, în acel moment, am înțeles. Nu era doar un "adio". Era el... care mă lăsa să plec.

Ani de zile fusese acolo. Mereu. Indiferent cât de urât devenea totul în jurul nostru. Nu plecase. Nu mă abandonase.

Iar acum, pentru prima dată, Alek făcea singurul lucru pe care nu îl mai putea evita. Îmi dădea drumul. Nu pentru că își dorea, ci pentru că știa că aveam nevoie de asta ca să merg mai departe.

Fără să-și dea seama, ridicase greutatea pe care o purtasem ani întregi. Pentru prima dată, o parte din mine nu se mai simțea legată de el.

S-a ridicat încet și pentru o clipă, mâna lui a ezitat în aer, ca și cum voia să mă atingă. Dar s-a oprit la câțiva centimetri de mine. Și-a retras-o încet.

–Să nu-ți faci griji, cielo... o să lupt în continuare. Nu trebuie să fii a mea ca să rămâi slăbiciunea mea.

Nu a mai așteptat. Ușa s-a închis încet în urma lui, iar pentru câteva secunde s-au mai auzit doar pașii lui pe coridor, din ce în ce mai îndepărtați. Apoi nimic.