Gamble on souls

Capitolul 41.

"Pentru că, în cele din urmă, el era aici. Iar eu nu mai fugeam."
★

   Chiar și atunci când îl părăsisem. Când îl băgasem la închisoare. Când îl urâsem din toată inima. Când îl vrusesem mort... chiar și atunci, Alek mă protejase. Din umbră. Preferase să-l urăsc, numai ca să mă știe în siguranță. Mi-o repetase în nenumărate rânduri.

   Îl cunoscusem când eram doar o puștoaică pierdută și m-am lăsat modelată de lumea lui, doar ca să-l pot avea. Ne iubisem prea intens. Ne certam prea violent. Ne distrugeam și apoi ne întorceam unul la celălalt ca și cum nimic nu se întâmplase.

   Chiar și când totul se rupea, ajungeam în același punct. Eu încercând să scap, el încercând să mă țină. Eu căutând liniștea oriunde nu era el... în Rayia. El devenind și mai dur, și mai imposibil de îndepărtat.

   Apoi au apărut minciunile. Lucy. Trădarea. Cicatricea pe care mi-a lăsat-o. Și, totuși, o parte din mine încă voia să creadă că băiatul de la început nu dispăruse complet.

   Ne-am iubit greșit. El prea posesiv, eu prea rănită ca să mai rămân. Și totuși, nu mi-a dat niciodată drumul.

   Până acum. Pentru prima dată, nu mai luptă. Nu mai încearcă să mă țină lângă el cu orice preț. Mă lasă să plec. Iar asta... e cea mai dureroasă dovadă că, în sfârșit, învață să mă iubească altfel.

Îmi închid ochii pentru o secundă și împing toate amintirile înapoi, acolo unde nu mă mai pot atinge. Acolo unde, poate, într-o zi... n-or să mai doară.

   Ușa se deschide încet în spatele meu. Nu e nevoie să mă întorc. Îi recunosc prezența înainte să aud vreun pas. Corpul mi se încordează instinctiv, iar pentru o clipă închid ochii.

Pentru că, dacă Alek fusese trecutul meu... Xander e ceva mult mai periculos. E viitorul pe care l-am ales.

   –Ai terminat?  Vocea lui e calmă.

Mă întorc încet spre el și îi caut chipul, încercând să citesc ceva în expresia lui.

   –Da.

   Rămâne nemișcat în pragul ușii. Ochii îi alunecă peste mine fără grabă, oprindu-se pentru o clipă asupra feței mele, apoi coboară discret, de parcă verifică dacă sunt întreagă. Gestul e aproape imperceptibil, dar îl cunosc suficient încât să-l observ. Și atunci înțeleg.

   –Ai auzit.

   Xander încuviințează ușor. Atât. Nici măcar nu încearcă să nege.

Maxilarul i se încordează pentru o fracțiune de secundă, apoi expresia îi revine la aceeași liniște pe care o afișează de fiecare dată când încearcă să-și ascundă gândurile.

Îl studiez câteva clipe, încercând să înțeleg ce se petrece în mintea lui.

   –Nu ai nimic de spus? Întreb, incapabilă să-mi ascund confuzia.

El doar mă privește lung, fără să răspundă imediat. Își trece încet limba peste buza de jos și inspiră adânc, ca și cum și-ar alege cu grijă fiecare cuvânt. Apoi face câțiva pași spre mine, reducând încet distanța dintre noi, până când rămânem suficient de aproape încât să-i simt respirația.

   –Când am plecat... te-am lăsat sângerând. Își coboară pentru o clipă ochii, iar vocea îi rămâne surprinzător de calmă. Alek a fost lângă tine.

   Îi urmăresc expresia fără să spun nimic. Pare că luptă cu propriile gânduri.

   –Și, oricât de mult îmi displace să recunosc, nemernicul a încercat întotdeauna să te protejeze în felul lui. Poate n-a făcut-o cum ar fi trebuit. Poate a greșit de prea multe ori. Dar n-a încetat niciodată să încerce. Nu o să înțeleg vreodată pe deplin ce a fost între voi. Nici nu cred că pot. Aveți un trecut pe care nimeni nu poate să-l șteargă, iar eu n-am de gând să mă lupt cu amintirile tale.