-Unde e cheia de la masina? O intreb pe mama, in timp ce ma incalt.
-Scumpo,esti sigura ca Luke nu vrea sa vina, adica...
-Mama. Unde sunt cheile masinii? Repet intrebarea, punand accent pe ea.
-La mine, scumpo. Raspunde, apoi trage geanta pana la usa. Iau geanta apoi o urc in porbagaj. Mama vine din urma.
-Urca, mama, aduc eu restul de genti. Spun, iar ea incuviinteaza, cred ca doar ca sa nu ma mai auda tipand. Si n-o invinuiesc. si eu as face la fel. Sunt insuportabila.
Intru in casa, apoi ma plec pre o geanta mai micuta, o pun pe uma si ridic manerul geamantanului, cand de pe scari isi face aparitia Luke, deja imbracat si cu o expresie nedumerita pe fata. Pff.
-Ce faci? Intreaba pe un ton surprins. Ma intorc cu spatele, apoi ies din casa, ducandu-ma spre masina si tragand geamantanul ala urias dupa mine. Luke ma urmeaza, apoi observand ca incerc sa il urc in portbagaj, incearca sa mi-l ia din mana, dar eu nu-l las, continuand sa ma chinui singura.
-Lasa-ma sa te ajut, pentru numele Lui Dumnezeu! Spune el, ridicand tonul. Cedez in cele din urma si nu de buna voie, ci pentru ca reusise sa mi-l ia din maini. Era greu ca naiba, ce pot sa fac?
Ma prinde de umeri, intorcandu-ma cu fata spre el.
-Ce ai? Nu il privesc, incercand sa privesc asfaltul. Ma zguduie putin, apoi spune, mai apasat de data asta, : Ce se intampla?! Spune-mi odata!
-Lasa-ma! Nu am ce sa-ti spun! Nu se intampla nimic. Totul e ok.
-Atunci ce faci? Credeam ca ma astepti. Eu nu mi-am strans toate lucrurile si...
-Nu conteaza. Plec doar cu mama, spun sec si destul de dur. Inca imi venea sa-l pocnesc in nas pe idiotul ce-mi sta in fata, pe mincinosul asta imens, dar ma abtineam cu greu, incercand sa par indiferenta. Oare lacrimile ma faceau sa nu par indiferenta?
-De ce plangi? Nu inteleg. Daca ma gandesc mai bine, nu mai am nevoie de lucrurile alea. si eu vreau sa plecam, haide, spune, tragandu-ma de mana.
-Nu. Spun, din nou, sec. Se opreste din mers, apoi ma priveste.
-Poftim?
-tu nu mai ai nevoie de lucruri. Nici eu nu mai am nevoie de tine. Acesta se uita surprins, de parca nu a auzit bine.
-Nu inteleg. Spune dupa cateva momente de tacere.
-Atunci o sa iti explic. Zic eu, luandu-i mana de pe mine. Eu plec acasa. In Londra. Acum. Doar cu mama. Tu...nu stiu, faci ce vrei. Nu e problema mea. Nu mai e. daca pana acum privirea lui era ciudata si confuza, acum e si mai si.
-Ce dracului spui acolo? zice, tonul sau putand sa sparga si geamuri daca se straduia inca putin. Incerc sa-l evit si sa intru in masina, decisa sa plec si sa uit ca vreodata am putut sa-l iubesc pe el. Si la naiba, inca o fac! Il iubesc nespus pe Luke...
-Da-te din calea mea, Luke. Spun pe un ton, ciudat de calm. acesta imi prinde fata in palme, apoi spune soptit Ș
-SPune-mi te rog, dragostea mea, ce-i cu tine. De ce faci asta? Cand ii privesc ochii de un albastru perfect, lacrimile imi navalesc pe obraji, luandu-l prin surprindere si pe el.
-dragostea ta? Eu? Esti sigur? Murmur.
-Foarte sigur, raspunde serios si parea ca sincer. Dar nu avea cum. Nu era sincer.
-Si cu fata de acum cateva zile ce s-a intamplat? Adevarul e ca tu, Luke, nu ma iubesti. Si am inteles. Las-o balta. Lasa-ma sa plec.
