Un joc murdar(Justin Bieber fan fiction)

Capitolul 47.

-Eşti pregătit? mă întreabă unul dintre prezentatori imediat ce iese de pe scenă.

-Nu. îi răspund aşteptând să fiu strigat, lăsând capul în jos.

Îmi urează mult succes şi mă bate pe umăr. Îi zâmbesc scurt şi urc pe scena imediat ce îmi aud numele.  Miile de oameni prezenţi mă aplaudă şi îmi strigă numele.

Mă aşez pe scaunul din mijlocul scenei şi îi fac semn pianistului să aştepte pentru a putea spune câteva cuvinte.

-Vă mulţumesc tuturor pentru că mi-aţi fost alături şi încă îmi sunteţi în aceste momente din viaţa mea. Cu toţi cred că ştiţi ce s-a întâmplat acum o lună... Am decis să urc astăzi pe scenă să dedic următoarea melodie persoanei pe care am iubit-o cel mai mult şi încă o iubesc. Jasmine... sper să mă poţi auzi de acolo de sus. spun uitându-mă spre tavanul clădirii. 

Îmi potolesc lacrimile ce vor să-mi părăsească cu disperare ochii şi îi fac pianistului semn că poate începe. O liniste mortuară se aşterne şi îmi încep prestaţia.

După ce închei cu greutate cântecul, izbucnesc în lacrimi. Mă ridic de pe scaun şi dau să ies de pe scenă însă ceva mă face să mă opresc. Aud un sunet puternic apoi strigăte de disperare. Mă întorc să văd ce se întâmplă însă mă prăbuşesc  pe podea. Văd cum bodyguarzii îl doboară pe cel care m-a făcut să cad lat. Durerea e sfâşietoare şi simt că totul se va sfârşi aici însă ceva mă face să fiu liniştit. 

Vad înceţoşat cum cineva se apleacă spre mine şi îmi spune să rezist. Zâmbesc şi îmi închid ochii. 

Auzindu-mi numele, îi deschid cu greutate şi văd o mână întinsă. O apuc şi mă ridic cu uşurinţă, durerea dispărând complet.

-Nu aş fi vrut să vii atât de repede aici. îmi spune.

Vocea o recunosc dintr-o mie şi, imediat ce vederea mi se întoarce la normal, îi văd chipul. Observ că suntem afară din clădire şi imediat ce-mi întorc privirea în spate văd cum echipe de salvare încearcă să aducă pe cineva din nou la viaţă. 

-Aşteaptă. îi spun lui Jasmine fiind curios de ce se întâmplă. 

O trag înapoi şi mergem împreună spre ambulanţă. Sunetele sunt însă neclare şi abia pot să-mi dau seama ce spun. Ajung cu uşurinţă lăngă targă şi sunt terifiat de imaginea pe care o văd. Sunt eu. 

-Asta nu poate fi real. spun încercând să ating trupul.

-Nu o face! o aud pe Jasmine spunând.

-De ce?

-Pentru că s-ar putea să îţi revii şi nu vreau să te văd în fiecare zi chinuindu-te să trăieşti într-un scaun cu rotile dorindu-ţi să mori mai mult ca niciodată.

-Scaun cu rotile? Despre ce vorbeşti, iubito?

-Ai fost împuşcat în spate, Justin. Doctorii spun că ar fi o minune să îţi revii acum şi daca ţi-ai reveni, nu vei mai fi ca înainte deoarece coloana ta vertebrală e distrusă.

-Îi poţi auzi?

-Sigur că pot. Sunt aici de ceva timp. Cântecul pe care mi l-ai dedicat a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit. Acum vino, să mergem acasă.

Îi apuc din nou mâna şi ne îndepărtăm de ambulanţă. "Vrei să facem o mică călătorie? Închide ochii" aud şi fac exact cum mi se spune.

Auzind bătăi în uşă deschid ochii şi mă găsesc în faţa uşii casei mele.

-Cine e?! spun cu o voce răguşită.

-Carlo's Pizza! V-am adus comanda: o pizza mare, fără măsline, cu ciuperci, șuncă presată...

-Da, am înțeles. Așteaptă puțin. spun şi deschid uşa.

Văd în faţa mea o imagine caragios de frumoasă şi încep să râd.

-Chiar facem asta? îi spun văzând că şi-a întrat în rol.

-Daa, haide, Justin! Urmează scenariul! îmi spune râzând şi închizând din nou uşa.

Sper că nu v-am făcut să aşteptaţi prea mult. Îmi cer scuze că nu am terminat mai repede. Sper că v-a plăcut cartea mea şi vă aştept să citiţi şi viitoarea mea carte pe care probabil o voi începe  weekendul viitor si care se va numi "Save the prince". Sper că va avea la fel de mult succes ca şi Un joc murdar. Dacă aveţi orice întrebare legată  de carte sau de orice altceva, voi fi bucuroasă să vă raspund.