Medalionul dragostei

20. Scrisoarea

Jack intră în casă, iar Dave tocmai ieşise, se apropie de Brad.

- Pot să îți țin companie?

- Sigur. Amândoi se aşezară pe marginea piscinei goale.

- Eşti bine? întrebă Dave.

- Eh, să zicem. Tu?

- Şi eu, suspină el.

- De ce?

- Meseria de tată nu e tocmai uşoară.

- Antonia se mărită, nu?

- Da, mă bucur pentru ei, m-am aşteptat la un astfel de moment, dar din partea...

- Jessicăi? Ai crezut că Jess se va căsători prima.

- Da, nu e uşor pentru mine, fiica mea cea mare, are un copil, pe care eu nu l-am văzut şi acum se ascunde.

- Ştiu, e vina mea, dacă aş fi plecat, ar fi venit aici.

- Nu trebuie să te învinovățeşti, Jessica e încăpățânată!

- De ce să lupt pentru ea, când ea nu mă vrea?

- O iubeşti?

- Dave, o iubesc din prima zi în care am văzut-o!

- Atunci nu fă aceeaşi greşeală ca mine. Eu nu am luptat pentru Jordan, deşi o iubeam. Am fost orgolios şi încăpățânat!

- Nu, adevărul e că ai fost alături de fetele tale!

- Mulțumesc, Brad. Am avut şi eu partea mea de vină.

- Dave, ce mă fac făra Jess şi Robert? Nu pot să îi ştiu departe de mine.

- Aş vrea să te ajut, dar nu vreau să o rănesc nici pe Jessica. Şi aşa mă ține la distanță.

- Ştiu, dar e mai bine să stau şi eu departe de tine şi de moşie.

- Poți să lucrezi la moşie, ca administrator. Mi-ar face plăcere să te am lângă mine.

- Dave, eu m-am hotărât să mă retrag o vreme, să îi las timp Jessicăi să se liniştească. Să îşi pună lucrurile în ordine, să nu o caut. Să îi ofer libertatea de carr are nevoie, acel lucru pentru un timp.

- Şi unde vrei să te retragi?

- Momentan o să mă ocup de bar, pentru că tocmai l-am obținut cu acte în regulă. Trebuie renovat, am nevoie de timp şi eu. Îți mulțumesc pentru ofertă!

- Cum doreşti! Mult succes şi să îți meargă afacerea. Dar cum rămâne cu Robert?

- E fiul meu, dar nu vreau să îi fac rău să îl iau de lângă mama lui. Aştept ca Jessica să îşi revină şi să vorbim ca doi adulți.

- Mă bucur că gândeşti aşa! Poți să te bazezi mereu pe mine, fiule!

Dave îl lovi uşor cu palma pe umăr, apoi se îmbrățişară.

După o oră, Brad ieşi din casă, se îndrepta spre maşină.

- Brad! strigă o voce în urma lui.
El se întoarse.

- Da, o zări pe Antonia.

- Putem vorbi?

- Sigur, Anto. S-a întâmplat ceva?

- Nu, de fapt, da. Cei doi ajunseră față în față. Vino în birou.

Cei doi erau în birou, Brad era aşezat pe unul din scaune, Antonia scoase din primul sertar de la birou, un plic alb, mai mare, apoi i-l înmână lui Brad. El îl luase, curios şi nedumerit.