Medalionul dragostei

19. Cererea în căsătorie

Trecuse o săptămână şi jumătate, Brad încercă să sune la toate hoteluri şi pensiunile, pentru a afla dacă Jessica sau Jack sunt acolo, însă nu primi nicio informație. Nu avuse curajul să plece la Chicago.

Max, în schimb, a avut. El se hotărâ că ar fi timpul să vorbească cu nepoata lui, mai ales ca trecuse aproape două săptămâni de când îi promise lui Brad că va vorbi. Ajuns în Chicago, căuta adresa, ştia foarte bine oraşul, găsi blocul unde nepoata lui se refugiase. Urcase primele două etaje, ajunse în fața uşii, bătu uşor, iar aceasta se deschise imediat.

- Bunicule, spuse uimită Jessica, îl îmbrățişă.

- Pot să intru? zise Max, drumul fusese cam obositor pentru el.

- Sigur, de ce nu ai anunțat că vii, s-a întâmplat ceva?

- Nu, nu. Am venit doar în vizită. Max intră şi se aşeză pe canapea.
- Îți aduc ceva de băut?

- Un pahar cu apă, dacă se poate.

- Acum, alergă spre bucătărie, prezența bunicului ei o bucură, dar o şi agita.

- Robert? Jack?

- Unchiul Jack e la muncă, iar Robert e la plimbare cu noua bonă. Acum am ajuns şi eu de la muncă.

- Lucrezi? întrebă el, privind încăperea, era o sufragerie mică, cu o canapea şi o măsuță mică, un televizor, o bibliotecă şi niste tablouri cu peisaje pe pereții laterali.

- Da, mi-am găsit un job, nu este tocmai ceea ce am căutat, dar am un venit. Se întoarse ea cu paharul de apă şi o farfurie cu bomboane de ciocolată. Le aşeză pe măsuță.

- Ce fel de job?

- Ah, se bâlbâi ea, apoi se aşeză pe canapea lângă bunicul ei. Vânzătoare la un chioşc de ziare.

- Jessica! se înecă cu înghițitura de apă. Tatăl tău o va lua razna, dacă află!

- Nu va afla, pentru că nimeni nu îi va spune, în plus, ce e rău asta?

- Nimic, Jo. Doar că ai făcut o facultate şi nu poți să te întreții şi pe tine şi pe copil din acel venit.

- Ştiu, zâmbi ea.

- De ce zâmbeşti?

- Nu mi-ai spus de mult timp, Jo.

- Trebuie să îți vorbesc, devenise foarte serios.

- Ce e?

- Brad a venit acum ceva timp, să vorbească cu bunica ta, dar ştii ca ea nu e uşor de convins, aşa că nu i-a spus nimic.

- Serios?

- Dar eu îl cunosc pe Brad, încă foarte bine, de când era mic. Şi tu îl cunoşti tot de atunci.

- Nu înțeleg!

- Brad e acelaşi băiat, care venea cu noi la pescuit, când tu aveai vreo 7 ani, el era puțin mai mare.

- Nu, rămase ea şocată, îşi aminti acele momente, deşi vag, dar ştia cât de bine se distrau. Nu avea cum să fie Brad!

- Ascultă doar! Eu am lucrat aproape o viață pentru tatăl lui Brad, a crescut cu mine.

- Dar a spus că tatăl lui nu l-a vrut!

- Tatăl lui, avea o familie, iar relația cu mama lui Brad, a fost doar o aventură. Eu mergeam de fiecare dată să mă întâlnesc cu Brad, în locul tatălui lui. Deşi uneori ziceam că el m-a trimis, chiar dacă nu era adevărat.